Rari de tot sunt în Vâlcea cei care mai știu că, între cele două războaie mondiale, Râmnicul era considerat „cel mai bun oraș de teatru din provincia românească”, așa cum spunea și Sică Alexandrescu, a cărui mamă – iar nu se mai știe –, era chiar din Râmnicu Vâlcea. Din Vâlcea mai era, la începutul veacului trecut, și actorul Naționalului de mai târziu, Ion Iancovescu, acela care, împreună cu Maria Filotti, avea să-l lanseze la Teatrul Mic pe Radu Beligan, în spectacolul cu piesa Orașul fără avocați.

Rari mai sunt, de asemenea, vâlcenii care mai știu că la sfârșitul veacului al XIX-lea Caragiale a fost inspector școlar al județului Vâlcea, aproape hotărât să candideze la un post de deputat, nehotărât până la urmă, rămânând fără el și partidul ce urma să-l aleagă. Tot astfel sunt tot mai puțini aceia care mai știu că istorici literari însemnați au presupus, la un moment dat, că satira O scrisoare pierdută și-ar fi avut izvorul în lumea politicianistă a Râmnicului Vâlciiorașul de sub munte” indicat și în piesă.

Pascal Bruckner, Dinu Săraru și regizoarea Chris Simion Mercurian

Nu e întâmplătoare nici alegerea chiar de către mine, la cererea scriitorului vâlcean Doru Moțoc, a numelui Anton Pann pentru primul teatru de stat din Vâlcea, pentru care am și militat în acea vreme și nu mă sfiesc să-mi amintesc întâmplarea petrecută în pridvorul casei mele de la Slătioara; măcar un martor trăitor ca Doru Moțoc și tot e destul să subliniez implicarea mea în poveste.

Argumentam atunci alegerea numelui, ținând seama de faptul că Anton Pann a fost atâta vreme și foarte serios legat de Râmnic, acest autor al unei opere cu virtuți teatrale satirice, unanim recunoscute astfel în istoria literaturii române.

De la povestea Scrisorii pierdute și a prezenței lui Caragiale în inima politicianismului vâlcean se poate face ușor o legătură cu prezența pe scena Teatrului „Anton Pann” de la Râmnic a piesei marelui scriitor francez Pascal Bruckner intitulată Crăciunul președintelui, de asemenea, o vitriolantă satiră manifest a politicianismului și demagogiei politicianiste.

Împreună cu Éric-Emmanuel Schmitt și Michel Houellebecq, Pascal Bruckner reprezintă un trio fericit al prozei, al romanului și dramaturgiei franceze de azi, și nu numai franceze, al romanului și dramaturgiei europene. Dintre cei trei, doi, Pascal Bruckner și Éric-Emmanuel Schmitt, sunt, cum mai spuneam, și dramaturgi și scenariști de film împătimiți, iar Bruckner este recunoscut pe multe meridiane, nu numai europene, și pentru militantismul său ardent împotriva tăvălugului agresiv și păgubitor al globalizării cu orice preț în spațiul spiritual și, în general cultural și în favoarea identității și, astfel, al verticalității culturilor naționale în favoarea armoniei  acestor culturi identitare.preț în spațiul spiritual și, în general cultural și în favoarea identității și, astfel, al verticalității culturilor naționale în favoarea armoniei  acestor culturi identitare.

Din acest punct de vedere alegerea piesei lui Bruckner continuă o tradiție inspirată de Anton Pann și de Caragiale în cultura română și în teatrul românesc. Repet, scriitor important al literaturii europene de astăzi, Pascal Bruckner onorează o scenă de teatru și mă bucur să spun că acest important scriitor european a fost prezent la invitația regizoarei Chris Simion Mercurian la premiera spectacolului de la Râmnic, pentru că este un eveniment această prezență la premieră a lui Bruckner.

Chris Simion Mercurian este, – am mai avut prilejul să scriu –, unul dintre cei mai înzestrați regizori reprezentanți ai generației tinere în teatrul românesc de astăzi și, de asemenea, o romancieră cu vocație și cu inspirată aplecare asupra meditației filozofice.

Ea s-a întâlnit cu Pascal Bruckner cu aplecarea lui spre meditația filozofică privitoare la spiritualitatea lumii de astăzi și, în primul rând, a lumii europene și nu este întâmplător nici faptul că Bruckner a fost cucerit de proiectul regizoarei de a zidi la propriu, în  București, pe  strada Griviței, la numărul 53, un teatru care se va numi „Teatrul Grivița 53”, consacrat literaturii dramatice majore din veacul nostru și dramatizării  unor opere importante ale literaturii în general. Astfel, a fost cucerit  Pascal Bruckner și de ideea de a fi membru al comitetului care s-a dedicat zidirii Teatrului Grivița 53.

Spectacolul Teatrului din Râmnic cu piesa lui Pascal Bruckner, în regia lui Chris Simion Mercurian și scenografia la fel de inspirată a Mirelei Trăistaru (bistrițeancă de origine, dar cu strânse rude în Stroeștii din Vâlcea!), este fidel piesei lui Bruckner, pe care l-a emoționat și l-a surprins prin ținuta sa cu adevărat europeană, așa cum mi-a declarat autorul în scurta vizită pe care mi-a făcut-o, a doua zi după premieră, acasă la mine, la București, înaintea plecării cu avionul la Paris.

Emoționat sincer de spectacol, Pascal  Bruckner s-a  declarat, în dialogul cu mine, emoționat și de căldura primirii spectacolului de către public, de  căldura aplauzelor acestui public râmnicean și, astfel, mi-a adus și mie aminte să-i spun că Râmnicul a fost declarat de către unul dintre cei mai mari creatori ai scenei românești, Sică Alexandrescu, cel mai bun public de teatru din provincie încă din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale. Am mai vorbit și despre trupă, tânără și devotată, și despre interpretul rolului principal, Tavi Costin.

Experiența pe care o am, de peste 60 de ani în teatru, în ipostaza de cronicar de teatru trei decenii și de director de teatru, inclusiv de Teatru Național, mă îndreptățește, cred, să spun că prezența în spectacol a lui Tavi Costin și virtuțile darului său actoricesc m-au făcut să mă gândesc la acei actori care, la vârsta lui, au spuzit fericit scena românească, la Mircea Albulescu, la Moraru, la Horațiu Mălăele

De multă vreme, recunosc, n-am mai întâlnit, în jurul vârstei de 30 de ani, un actor cu un talent atât de bogat în promisiuni.

În sfârșit, fiind vorba numai de o cronică de întâmpinare, mă opresc aici și revin la bucuria râmniceanului care sunt și eu de a saluta prezența la o premieră a unui mare scriitor european și la bucuria de a asculta din partea acestui scriitor cuvinte de laudă la adresa unui public avizat.

Articol apărut pe blogul „Adevărul”.