În primăvara lui ‘71 mă aflam la Torino, însoțind echipa feminină de floretă a clubului Steaua, ferm decisă să-și mai adauge în palmares încă un titlu de campioană. Și a reușit, repetând performanța din ‘69. Adevărul e că, în acea perioadă, floreta feminină din România se afla undeva la apogeu, după cucerirea titlului mondial individual, în ‘62, la Buenos Aires (Olga Orban), iar în ‘69, la Havana, și pe cel al lumii, la echipe.
De Torino mă leagă însă și un alt eveniment cu totul aparte: și anume, cunoștința cu un scriitor de o înaltă factură intelectuală, cum era Dino Buzzati… Neofit în sport, în speță în ciclism, scriitorul avea să scrie zilnic corespondența de la fața locului pentru „Corriere della Sera” a Turului Italiei „Il Giro”, a doua competiție pe două roți cu o importanță notabilă pe continent. Atunci ca și acum. Și a făcut-o de o manieră cu totul deosebită, bucurându-se nu numai de aprecierea specialiștilor, ci și a pasionaților sportului cu pedale.
Adevărul e că scriitorul fusese vrăjit de „mica regină”, de goana a sute de cicliști „galopând numai cu forța picioarelor, adevărați peregrini în drum spre o cetate îndepărtată; un fel de cavaleri rătăcitori pe căi neștiute”. Corespondențele sale au fost veritabile mostre de reportaj literar. Aveau în plus meritul unei relatări telefonice gazetărești nedigerate, cu forța impresiei autentice, transpărând în fiecare rând. Ar fi dorit să repete o asemenea experiență inedită, care îl apropiase de „mica regină”, exprimându-și chiar și dorința de a scrie o istorie a Turului ciclic al Italiei. N-a mai reușit; totuși, avea să devină un aliat al celor care preferau tot mai mult sportul pe două roți în deplasările zilnice, pe distanțe scurte, mai ales al celor „en vogue”, în țara sa tentați să dea curs ofertelor ademenitoare ale patronilor de la Fiat, monstrul sacru al automobilelor din „Cizmă”. Cum? Pledând pentru practicarea ciclismului, începând de la vârsta copilăriei și până la cea a senectuții. Nu recomandă, oare, insistent, medicii, ca exercițiile fizice, inclusiv prin practicarea sportului cu pedale, să nu lipsească din programul zilnic de mișcare al fiecăruia dintre noi? Până în ultima clipă de viață, scriitorul a fost un practicant consecvent al unui sport cu o utilitate incontenstată pentru sănătate.
Dino Buzzati (1906-1972), Sursa foto – Wikipedia
Două aforisme ce îi aparțin confirmă în plus influența pe care „mica regină” a avut-o asupra sa… Deplângându-și colegii de breaslă care își depășiseră într-un mod hidos greutatea corporală, Dino Buzzati a ținut să-și exprime, fără rezerve, opinia: „Scriitorii diformi sunt conștiința diabolică a lumii”… Poate că e prea dur aforismul, totuși el a reprezentat nu rareori o tristă realitate… În ce îl privește, scriitorul, la cei 80 de metri ai săi, n-a depășit niciodată greutatea de 80 de kilograme, suplețe, prin definiție. Al doilea aforism se referă la ceea ce întâlnim în vizitele sale în țări din nordul continentului: „Scandinavii au găsit mijlocul de a ridica temperatura din țările lor, prin sport…” Și s-a bucurat pentru că, treptat, și în țara sa (și nu numai), exercițiul fizic tinde tot mai vizibil să devină un adevărat mod de viață…
Comentarii recente