Unele cărți s-ar cuveni să poarte inscripții avertizatoare precum filmele cu scene prea crude – nu se recomandă cardiacilor! După ce isprăvești ultima din cele 717 pagini ale opului Jurnalul unui personaj controversat – Dinu Săraru (Ed. RAO, 2019) ești inclinat să crezi că-n România n-au existat niciodată comuniști și anticomuniști, prea s-au transformat unii în ceilalți după 1989, sărind precum Hopa Mitică de la stânga la dreapta, după ce alt salt, dar în direcție inversă, îl izbutiseră cu trudă și efort în „epoca de aur”. Voi comenta cu alt prilej această carte revelatoare prin năucitoarea bogăție de informații inedite, chiar dacă, pe alocuri, poate și discutabilă, cu atât mai mult cu cât ici-colo sunt… personaj, și pe mai toți eroii tristei epopei i-am bine cunoscut și cu mască, și fără mască. Mari nume ale culturii și artei române post-decembriste se dovedesc a fi… dar n-aș vrea să comit cumva vreun gest… publicitar. Citiți-o și vă veți cruci! Deocamdată, adaug un strop din experiența personală, mai ales că am traversat experiențe similare, și propun doar o scurtă adăugire la sub-tema „nepotismul la români”. Am izbutit să-mi procur abia acum, de la un anticariat, ditamai Istoria literaturii române semnată de Marian Popa. Fiecare condeier începe prin a căuta paginile ce-i sunt consacrate. N-am avut motive să fac excepție, deși un oarecare sentiment de îngrijorare m-a încercat, fiindcă într-o altă „istorie”, mai veche, a aceluiași Marian Popa (Dicționar de literatură română, pag. 267) este judecat acrișor „romanul Dincolo de M.R. Iacoban”. Iar romanul Dincolo era scris de… Corneliu Ștefanache!! Erorile de informare nu-s chiar nenorociri în articolele de gazetă, care azi apar și mâine mor, dar devin pernicioase când se încuibă în dicționare și istorii literare. Ia să vedem cum arată articolul consacrat lui MRI în masiva „istorie literară” proaspăt achiziționată. Începe abrupt: „M.R. Iacoban – carieră culturală și politică datorată unor relații de familie.” Scurt, limpede și cuprinzător – evident, funcționând înainte de orice aserțiunea din deschidere: „ăsta a făcut carieră datorită încrengăturilor de familie”! Marian Popa a preluat fără ezitare un zvon lansat de un post de radio, potrivit căruia mai întâi aș fi fost ginerele primului ministru Const. Dăscălescu, apoi al ministrului Miu Dobrescu și, în cele din urmă, postul însuși începând să aibă niscaiva îndoieli, utiliza formula „beneficiar al unui nepotism sus-pus”. Precizez de la bun început că bietul și modestul socru-meu odihnea de cine știe când în cimitirul mănăstirii Căldărușani și (fizic!) nici n-ar fi avut cum să aibă cea mai mică legătură cu mărimile zilei. În sine, povestea dezvăluie moravurile „epocii de aur”, când orice „ascensiune”, fie ea și culturală, ascundea resorturi suspecte, în primul rând de apartenență familială la vârfurile clanului. Am fost cel mai tânăr director de editură, cel mai tânăr director de Teatru Național ș.m.a. – clar, „Cu Marincea e ceva!” Radioul meu nu funcționa pe unda cu pricina, și, ca-n zicala populară, întâi a aflat satul și ultimul, bărbatul. Nimeni nu-mi spunea – însemna să se deconspire ca ascultător al unor „posturi dușmănoase” – și, aici e aici, taman ca în Revizorul lui Gogol, dintr-o dată, n-apucam să solicit ceva, că, minune, se aproba! Aflat în mare dificultate, Naționalul ieșean, căruia i se cerea, aberant, să se auto-finanțeze, primea sprijinul întreprinderilor, care nici ele nu plăteau salariile în întregime, dar nu pregetau să ne acorde sponsorizări mascate și, în fond, ilegale. Funcționa, desigur, în primul rând dragostea ieșenilor față de Casa lui Alecsandri, dar și prevăzătorul motiv „ăsta nu se cuvine refuzat”. Ajuns cu o echipă TV într-un orășel sucevean de munte, am fost extrași imediat din hotel de primarul urbei, care ne-a mutat, fără explicații, într-o reședință de protocol, unde, de-a dreptul năuciți, am fost îndopați toată noaptea cu păstrăv la grătar și clătite flambate… M-am trezit într-o seară la poartă cu un pădurar spăimos de prin zona Rădăuților, care venea să mă cadorisească cu de toate, de la coarne de cerb montate kitsch, la pastramă de mistreț și bidoane cu miere, doar-doar l-oi scăpa de-o inculpare pentru incendierea de puieți ce trebuiau plantați pe nu știu ce vârf de munte. I-am spus că n-am nici o putere. Nu l-am convins: „Lăsați, tovarășu’, toată lumea știe!” Etc., etc. În decembrie 1989, am primit o mulțime de telefoane: „ginerică, ți s-a înfundat!” D-ale post-socialismului românesc. Dar chiar s-ajungă să mă ștampileze astfel o istorie literară…