Există în viața unui om, trecut de o anumită vârstă, o perioadă în care întâmplările, evenimentele, amintirile ce au stat ascunse, poate zeci de ani, în cele mai tainice unghere ale sufletului, când acestea pur și simplu năvălesc în viața prezentă. Închizi ochii sau nu, mergi pe stradă, urmărești un film sau un spectacol și secvențe pe care le credeai de mult uitate sau fără importanță ies la suprafață ca erupția unui vulcan ce a stat în adormire sute de ani. Sau numai tu ca om ai această impresie, pentru că timpul este o noțiune pe care înțelepții au tratat-o funcție de percepția lor. Viteza trecerii timpului, sau mai bine zis a trecerii noastre prin timp, este cât se poate de arbitrară. Închidem ochii și ne vedem copii, din nou copii. Când îi deschidem vedem realitatea. Aceste gânduri nu au venit întâmplător. Ele aduc la lumina neuitării amintiri dragi inimii mele. La momentul când eu aveam vreun an ne-a vizitat la locuința noastră modestă din jud. Brăila un frate de-al mamei care plecase în celălalt capăt al țării, în Anina, la o exploatare minieră. Acolo se însurase cu o svăboaică, o femeie deosebită, și nu au avut moștenitori. S-a rugat de părinții mei să fie de acord cu înfierea mea. Ei nu au vrut în ruptul capului. Așa cum a apărut unchiul meu, așa a și dispărut pentru o lungă perioadă de timp. Probabil refuzul și alte lucruri l-au făcut să nu mai apară. Mă făcusem mare, eram elev de liceu, și mama mi-a povestit acest episod. Printre alte întâmplări, mi-a mai spus una. Până să plece la Anina, ba chiar cu câteva zile înainte de militărie, s-au întâlnit patru flăcăi din sat, conform obiceiului, să dea o petrecere înainte de plecarea la oaste. Era o seară de iarnă, început de februarie, cu ger cumplit și o zăpadă destul de mare. S-au cinstit ei până în crucea nopții după care au hotărât ca fiecare să ajungă la casa lor. Au plecat de la casa bunicilor mei toți patru cu dorința ca fiecare să fie condus până la poartă. Acest lucru a fost posibil până când au rămas doi. Ajungând ei la casa ultimului condus, și luându-și la revedere, condusul a decretat că are o datorie de onoare în a-l conduce pe unchiul meu până acasă. „Cum să pleci singur, pe o vreme ca asta?” Și tot s-au condus unul pe altul, că doar nu putea ultimul să nu fie condus, până le-au trecut aburii alcoolului și s-a făcut dimineață.

Prima întâlnire adevărată, și singura, cu unchiul Nicolae, că așa îl chema, s-a produs după vreo douăzeci de ani de la cea în care eu eram în scutece. S-a întâmplat la nunta unui alt nepot de-al său în Brăila. Mi-l amintesc ca și azi: un om stingher între rudele lui cele mai apropiate. Ne studia pe toți cu mare atenție, în tăcere și cu mare tristețe. Nu mai era de-al nostru, era un străin. Eu nu am înțeles mare lucru din zbuciumul său. Fața lui, oricum nu-i trădau sentimentele contradictorii. Nici nu știam atunci dorința lui de a mă înfia. Câte aș fi schimbat! Nu am vorbit prea mult. Aproape deloc. Însă tăcerea și privirea lui, peste ani, m-a răscolit și mă mai răscolește și acum. Am aflat, destul de târziu, că a plecat din această lume fără să mai fi revenit vreodată în ținutul natal. Nu a fost binecuvântat cu copii. Nu a participat nici una dintre rudele sale de sânge la funeralii. Nu l-a mult timp s-a prăpădit și soția sa. Acum un an și jumătate am avut ocazia să ajung în Caraș-Severin, la Crivaia. Înainte de plecare mi-am făcut un plan de a-i vizita, pentru prima și ultima oară, la cimitirul din Steierdorf Anina. Socotelile mi-au fost date peste cap de o întâmplare nefericită. Pe șoseaua de deasupra orașului Anina, la o stație de benzină, am avut o defecțiune la mașină și timp de trei ore nu m-am putut deplasa. După remediere, se făcuse destul de târziu, am plecat la cimitirul pe care îl identificasem de pe net. Am luat mormintele la rând și, într-un târziu, am întâlnit doi muncitori din cimitir. Nu am reușit să aflu de la ei nimic, doar faptul că orașul Anina, cu cartierul Steierdorf, are nu mai puțin de trei cimitire. Am aprins câteva lumânări în memoria lor și am depus florile pe care le aveam la capela de la intrare. La primărie nu aveam cum să mai obțin informații având în vedere orele târzii, așa că am renunțat, însă nu de tot. Mi-am propus să ajung, totuși, într-o zi cât mai pot.