Athénée Palace – amintiri din timpul războiului (II)

În fața fațadei de pe Calea Victoriei, aspectul era foarte mult diferit de cel de azi. Se ridicau dinspre nord spre sud un șir de patru hoteluri care azi nu mai există. E vorba de hotelurile Splendid Parc (recent și de aspect modern), Splendid (masiv, impunător), High Life și Imperial. Ultimele două erau mai mici, în stil eclectic de inspirație franceză, despărțite de străduța Modei. Ele se aflau pe locul unde se deschide acum Strada Știrbey Vodă în Calea Victoriei. Dincolo de hotelul Splendid Parc, spre Piața Victoriei se ridica blocul recent (modern pentru vremea aceea) al Societății Mica, în care se găsea la parter cofetăria Nestor, una din marile atracții ale cartierului. Toate aceste clădiri formau un ansamblu elegant, mult mai pitoresc și mai cald decât actualul hotel București și clădirea cu care se continuă spre Știrbey Vodă. După cum se vede, cartierul în care am trăit ca student a fost unul de excepție prin eleganța lui, așezarea sa și prin magazinele și localurile respective.

Athénée Palace (înainte și după 1937)
Hotelul Athénée Palace nu mai era în 1941 cel al lui Susskind și Bradeau din copilăria mea, căci fusese restaurat și remaniat de arhitectul Duiliu Marcu. Acesta, printre altele, i-a modificat radical fațadele. A înlăturat frontonul, toate ornamentele sculptate și decorurile pictate. Hotelul nu mai avea somptuozitatea lui desuetă dar elegantă din trecut. Totul era monoton, cenușiu, geometric, în stilul Bauhaus adoptat de Carol II.

Hotelurile de odinioară din fața Athénée Palace-ului

Athénée Palace-ul lui Duiliu Marcu

Duiliu Marcu a fost unul din arhitecții la modă bucureșteni ai perioadei interbelice. El a construit edificii importante ca Palatul Victoria, Palatul Academiei Militare sau Palatul Elisabeta, combinând stilul Bauhaus, atunci foarte folosit, cu viziunea mussoliniană a arhitecților italieni. M-a atras încă din copilărie cu acele pitorești edicule de piatră ale transformatorilor electrici din Sinaia.

Duiliu Marcu

L-am cunoscut bine spre sfârșitul vieții sale (prin anii 1964-1966) când l-am tratat. Mai era încă bărbatul frumos de odinioară. Avea peste 80 de ani și trăia între două femei. Era îngrijit de soția lui, dar mai ales de marea sa admiratoare, Valentina Buzdugan (fiica fostului regent și fosta soție a profesorului Titu Vasiliu de anatomie patologică de la Cluj), care avea o profundă afecțiune pentru el. După ce a murit, Valentina este cea care s-a ocupat de toate ritualurile, căci soția și fiul arhitectului au părăsit țara. Cu acest prilej a izbucnit un scandal tipic pentru epoca Ceaușescu, căci s-a descoperit că dispăruse o frumoasă tapițerie (cred că un Aubusson) pe care Duiliu Marcu o avea în locuința sa de pe bulevardul Kiseleff, scandal care a fost cât pe ce să împiedece emigrarea familiei sale.
Fațada spre Strada Episcopiei se îmbogățise, căci în dreapta intrării în hotel fusese amenajată una din cele mai vestite frizerii din sud-estul european. Era frizeria lui Ionică Oprișan, frizerul regelui Carol II și cel mai notoriu frizer de atunci din București. Frizeria era mare, iluminată feeric și practic tapetată cu oglinzi de cristal. Mobilierul era ultramodern din aluminiu și alamă strălucitor și el. Peste tot plutea un miros agreabil de cosmetice de bună calitate. Personalul îmbrăcat în halate albe era impecabil și oferea toate serviciile (ras, tuns, frezat, spălat pe cap, manicură și pedicură).

La Ionică (sectorul doamnelor), fotografie de Willy Pragher

Ionică era mic de stat, ușor supraponderal, purta o mustață roșcată și avea o chelie incipientă. Era foarte amabil, vorbea mult cu gesturi largi. Era totdeauna parfumat și purta o bluză de șantung crem. De când eram mic mă tundea. Niciodată nu a lăsat pe un colaborator al său să mă tundă. Ionică însă nu tundea decât pe alese. După ce mă tundea îi strecuram o monedă în buzunar. Știa toate cancanurile, pe care le povestea cu haz, dar și cu discreția cuvenită. Lumea știa că povestea regelui tot ce afla. Era un pasionat al curselor de cai, care i-au „tocat” mulți bani. Din păcate, îi plăceau tăriile. De aceea a murit relativ tânăr, regretat de toată lumea. A fost un personagiu pitoresc al Bucureștilor. Se zicea că fusese finanțat de camarila regală și chiar de rege. Eu am ținut foarte mult la el.
Din frizerie urca o scară metalică către o galerie unde se afla sectorul de coafură pentru femei condus de domnul Robert, pe care-l cunoșteam numai din vedere. Nu am urcat niciodată. Aici se afla tot sistemul logistic pentru tuns, coafat, ondulat, spălat și vopsit părul doamnelor.
De jos se vedeau faimoasele căști de uscat părul. Cea mai mare parte din doamnele protipendadei bucureștene, soțiile de politicieni, de diplomați, de militari superiori și jurnaliști, sau oameni de afaceri români dar și streini se întâlneau aici. Contesa Waldeck susține că la Ionică veneau și traficanți din lumea interlopă internațională. Este evident că frizeria și salonul de coafură a lui Ionică erau spații unde se puteau afla multe secrete. De aceea gurile rele susțineau că domnul Robert era un colonel german din serviciile secrete sub acoperire.
Coafezele erau toate tinere și atrăgătoare, veșnic zâmbitoare, vesele și amabile și mai ales bine pregătite profesional și foarte vorbărețe. Femeia de serviciu din hotel mi-a atras atenția că multe din ele erau agente ale diferitelor servicii române și streine.
Toată frizeria era o afacere de familie. De aceea surorile lui Ionică erau manicuriste, iar soția lui trona la casierie. Tot personalul era supravegheat cu severitate de doamna Oprișan, căreia nu-i scăpa nimic.
Frizeria „Ionică” a fost o adevărată instituție și își are un loc interesant în istoria Bucureștilor din perioada interbelică și mai ales din perioada războiului al doilea mondial.