Sub semnul Centenarului Marii Uniri, la Mănăstirea Sucevița a fost lansat albumul Bucovina de altădată – o reluare selectivă și, în același timp, adăugită a ediției din 2014, apărută sub îngrijirea acelorași autori și cu aceeași fericită strădanie cărturărească privegheată de stavrofora Mihaela Cozmei, stareța mănăstirii. Deși mai restrânsă, noua ediție poate fi considerată de egală importanță, fiind de această dată accesibilă, prin preț, nu numai celor interesați de performanțe bibliofile, ci și publicului larg, iar traducerea legendelor în limbi de circulație europeană o pune la îndemâna turiștilor din străinătate, din totdeauna prezenți la Sucevița și mai cu seamă la hramul mănăstirii. Este o prețioasă carte de suflet și de simțire românească. Ți se umezesc ochii răsfoind această revelatoare întâlnire cu chipurile și ctitoriile strămoșilor nemuriți în imagini cvasiinedite, echivalând, mai ales acum, în anul Centenarului, cu o lecție de istorie durută, precum și cu o invitație la neuitarea celor ce au fost – datorită cărora suntem. Cartea este construită fotografie cu fotografie prin trudnică și îndelungă adunare de la felurite instituții deținătoare (biblioteci, muzee, arhive, institute, societăți etc.), precum și de la persoane particulare, la care se adaugă rezultatele investigațiilor în zonă, unde și stareța Cozmei și protosinghelul Marcu Petcu, coordonatorul albumului, au izbutit să identifice și să confere statut de document unor vechi fotografii altfel condamnate să rămână în veșnică uitare. Imagine cu imagine, această adevărată carte de istorie contribuie în bună măsură și la lămurirea fenomenului neasimilării în cei 243 de ani de stăpânire străină, pe parcursul cărora bucovinenii și-au păstrat cu dârzenie românitatea – credința, datinile, portul, limba – în pofida tuturor apăsărilor deznaționalizatoare. Poate-i prea directă și cumva incomodă afirmația lui Iorga potrivit căreia „Bucovina este partea cea mai bună, cea mai nobilă a Moldovei”, dar să nu uităm că savantul cunoștea amănunțit realitățile zonei, el însuși aflându-se printre sutele de bucovineni care, cu zece ani înaintea Unirii de la 1918, au cutezat impresionantul pelerinaj „acasă”, la Iași, cel dintâi semnal răspicat, cu rezonanțe europene, al năzuințelor și revendicărilor bucovinenilor. Merită readus în atenție acest uitat gest premonitor, căruia Iorga însuși i-a fost cronicar, relatând în „Neamul românesc”, moment cu moment, parcursul trenului special care a trecut simbolic granița și, mai ales, primirea sărbătorească din fosta capitală moldavă. Revenind la album: fiecare fotografie poartă cu ea o poveste deslușibilă și prin corelare cu imaginea următoare. Aparent disparate, „pozele de epocă” întrețes o impresionantă canava a dăinuirii „sub vremi” grele și înnegurate. Pare că există și un altceva unificator, mai greu de detectat, și care, până la urmă, la o privire atentă, devine marcă a expresiei fizionomiilor de la început și până la ultima filă a albumului. Ar putea-o constitui totala absență a zâmbetului, convertit arare cel mult într-un rictus blajin al sfielii. Și-atât. Sunt zeci și sute de chipuri: nicăieri hlizeala din selfie-urile și pozele de grup ale instantaneelor veacului XXI. Strămoșii noștri rămâneau gravi și-acasă, și la muncă, și la horă: simți că-s marcați de apăsarea unui destin. Pozează demni și încruntați, păstrând totuși firescul trăirilor sincere, profunde și responsabile. Își poartă ițarii și sumanele, și opincile, și iile cu mândrie, nu cu fală, iar severitatea încrustată în cutele frunții nu-i posomorala învinsului; citită acum, pare a înfiripa mai degrabă liniile ascunse ale faciesului de învingător. Greu, modest, năvalnic, uneori eroic, totdeauna cu demnitate, au viețuit strămoșii noștri; din păcate, așa cum observă Ștefan S. Gorovei în prefața primei ediții, „Astăzi Bucovina veacurilor medievale este uitată, Bucovina veacului XVIII este necunoscută, cea a veacului XIX rămâne neînțeleasă, iar cea de la 1918 este pierdută”. Albumul de la Sucevița constituie o reală contribuție în lupta ce se cuvine dusă împotriva uitării, oricât ar fi ea de „înscrisă-n legile omenești”. Iar gestul editorilor se cuvine apreciat și pentru faptul că, preocupați nu numai de spectaculoasele imagini ale ctitoriilor ștefaniene, au acordat egală însemnătate în economia cărții și păstorului, și celor păstoriți. Din veac și de peste veac uniți în comuniunea ce le-a vegheat dăinuirea.