Cunoașterea lui Dumnezeu, premisă a dobândirii Împărăției Cerurilor

Fără a-L cunoaște pe Dumnezeu, omul denaturează sensul existenței sale, neputându-și găsi împlinirea în nici un alt lucru, întrucât a fost rânduit să ajungă „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Creația și existența noastră1 implică o participare personală la viața lui Dumnezeu „pentru că Bunul și Preabunul Dumnezeu nu S-a mulțumit cu contemplarea Lui proprie, ci, prin mulțimea bunătății Sale, a binevoit să Se facă ceva care să primească binefacerile Sale și să se împărtășească din bunătatea Lui”2.
Sfântul Grigorie de Nyssa arăta că scopul suprem spre care se îndreaptă existența noastră nu constă în risipirea vieții printre lucrurile deșarte, ci în descoperirea luminii care îngăduie discernerea a ceea ce este cu adevărat folositor, pentru că „timpul – sublinia Sfântul Maxim Mărturisitorul – este oferit omului ca spațiu pentru participarea la veșnicie, este mijloc de înaintare continuă către sfințire”3.

Mântuirea omului, ca stare de îndumnezeire a acestuia, este condiționată de cunoașterea lui Dumnezeu, pentru că „aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine singurul și adevăratul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3).
Cunoașterea implică însă o „comunicare morală vie între persoane, dintre care fiecare este și obiect și subiect pentru cealaltă căci, în sensul cel mai propriu, numai persoana este cognoscibilă și numai de către persoană”4. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu însă nu se realizează la nivel conceptual, ci la nivelul comuniunii personale: „este comuniunea ce debutează prin revelarea sau descoperirea lui Dumnezeu în lume și se împlinește prin răspunsul corespunzător al omului”5. Pe măsura deschiderii spirituale are loc și participarea omului la taina lui Dumnezeu.
Potrivit tradiției patristice, există o cunoaștere a lui Dumnezeu rațională sau catafatică și una apofatică sau negrăită. Cea din urmă e superioară celei dintâi, completând-o pe aceasta. Prin nici una din ele nu Se cunoaște însă Dumnezeu în ființa Lui6. Dumnezeu rămâne incognoscibil după Ființa Sa, dar Se face cunoscut prin energiile sau lucrările dumnezeiești care îl conduc practic pe om către El și prin care Dumnezeu vine în legătură personală, reală, cu lumea.
Izvorul cunoașterii lui Dumnezeu, în tradiția patristică răsăriteană, nu este rațiunea omului, precum în cea apuseană, scolastică, ci participarea la viața dumnezeiască: „Învățătura noastră ne spune că viața sufletului constă din participarea lui la Dumnezeu, în acest caz cunoașterea însăși depinde de măsura cu care ne împărtășim din Dumnezeu”7.
Cunoașterea lui Dumnezeu este strâns legată de iubirea lui Dumnezeu: cu cât cunoaște omul pe Dumnezeu, cu atât Îl și iubește mai mult, și cu cât mai mult Îl iubește, cu atât Îl și cunoaște. Cunoașterea devine iubire, iar iubirea cunoaștere: „Cunoașterea dă naștere iubirii, fiindcă obiectul cunoașterii este prin excelență bun. Iar de adevăratul bine nu te saturi niciodată”8.
Cu cât omul urcă mai sus în creșterea lui duhovnicească, cu atât este mai desăvârșită cunoașterea lui Dumnezeu pe care o dobândește. Adevărata cunoaștere nu vine din cunoașterea lucrurilor din lume, ci din unirea minții cu Dumnezeu în rugăciune, printr-un efort ascetic continuu de despătimire și rugăciune neîncetată. Împărtășirea din Tainele Bisericii, respectarea poruncilor dumnezeiești, rugăciunea și, mai mult, contemplarea mistică a Luminii necreate, conduc omul, nu doar către unirea cu Dumnezeu, ci în mod egal către cunoașterea Lui, astfel încât adevărata apropiere de Dumnezeu nu se prezintă ca un rezultat al capacităților intelectuale ale ființei umane, ci ca un dar al vieții în Hristos și în Duhul Sfânt9.
Această cunoaștere nu este o cunoaștere conceptuală, ci existențială; altfel spus, întreaga ființă se umple de prezența lui Dumnezeu, întrucât „a-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L avea, nu a fi informat despre El”10. Sfântul Grigorie de Nyssa redă acest adevăr prin următoarele cuvinte: „cel care posedă cunoaștere este cel care și-a făcut-o trăire… întrucât în viața sa a transpus cuvântul lui Dumnezeu în faptă și l-a făcut ființă a sa. Cunoașterea este transmutarea ei în ființare de către cel ce o are”11. Cunoașterea imediată și personală a lui Dumnezeu poate fi dobândită printr-o comuniune mistică cu El: omul, care a primit harul îndumnezeitor și care s-a unit cu el, dobândește adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu. Cu cât omul primește mai mult prefacerea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt, cu atât dobândirea cunoașterii lui Dumnezeu este mai profundă12. Înălțat de la cunoașterea trupească la cunoașterea sufletească, și de la cunoașterea sufletească la cea duhovnicească, omul Îl vede pe Dumnezeu și se învrednicește de cunoștința Lui – ceea ce constituie temeiul mântuirii13. Astfel, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu de către om rezultă din îndumnezeirea ființei sale.
Unirea omului prin har cu Dumnezeu nu este altceva decât un continuu dialog intim dintre om și Dumnezeu, o cunoaștere tainică, personală a lui Dumnezeu, crescând în asemănarea cu El: „Căci fără unire, asemănarea nu ajunge pentru îndumnezeire. Iar asemănarea de care avem nevoie este aceea care ne vine din lucrarea și păzirea poruncilor dumnezeiești, care nu se săvârșește numai prin imitarea naturală, ci din puterea Duhului, care ne vine prin sfințită naștere a noastră din nou de sus și se întipărește în chip negrăit în cei botezați”14.
Pentru a se învrednici de aceasta, inima trebuie să fie curată, adică să se fi tămăduit de patimi și de gânduri rele și sufletul și mintea și inima: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei V, 8)15.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662)

Împărăția lui Dumnezeu prinde rădăcină în sufletul credinciosului încă din lumea aceasta prin comuniunea de iubire, urmând ca apoi să aducă roade și să se desăvârșească, „sporind în cunoașterea lui Dumnezeu. și întăriți fiind cu toată puterea, după puterea slavei Lui, spre toată stăruința și îndelunga-răbdare, mulțumind cu bucurie Tatălui Celui ce ne-a învrednicit pe noi să luăm parte la moștenirea sfinților, întru lumină” (Coloseni I, 10-12).
Pregătirea omului se face duhovnicește prin conștientizarea caracterului trecător al lumii, prin schimbarea voinței și prin împărtășirea de Tainele Bisericii: „Noi însă, fraților, vă rog să păzim nemicșorat harul lui Dumnezeu, întinzându-ne întregi spre ascultarea și împlinirea sfintelor porunci și aducându-ne pe noi ofrandă lui Dumnezeu prin fapte, fiindcă și Acela S-a dat pe Sine pentru noi […]. Fiindcă acestea ne învață trupul răstignit al lui Hristos care ne este pus înainte spre hrană; căci de El suntem în același timp hrăniți și învățați să avem comuniune cu virtuțile și pătimirile Lui, ca să trăim și să împărățim veșnic cu El”16.
Cel care L-a primit pe Hristos trebuie să-și conformeze lucrările și gândurile după voința Domnului: „de aceea, nu numai să ne curățim înainte și așa să ne apropiem, dar să fim atenți la noi înșine și, după ce am dobândit acest dumnezeiesc dar, să arătăm și multă pază, ca să rămânem mai presus de patimi și să vestim virtuțile Celui ce a binevoit a locui în noi plecând de la asemănarea cu El în acestea arătate nouă”17.
Creștinul este chemat, așadar, să aibă privirea ațintită către Împărăția lui Dumnezeu, căci „atât de mult Dumnezeu îl atrage pe om prin minte către Cunoscut, pe cât de mult omul l-a arătat prin virtuți pe Dumnezeu Cel după fire nevăzut”18.

NOTE:

1 „Omul a fost plăsmuit după chipul și firea Creatorului său… Dumnezeu nu-Și arată bunătatea doar pe jumătate, dăruind omului numai o parte din bunătățile Sale și păstrând pentru Sine în chip invidios cealaltă parte, ci își arată suprema bunătate tocmai prin aceea că l-a adus pe om din neființă și l-a copleșit cu tot felul de daruri… firea omenească a fost făcută părtașă la toate bunătățile… în noi sunt ascunse tot soiul de bunătăți, orice virtute, toată înțelepciunea și tot ce se poate concepe mai bun”, Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre facerea omului XVI, în volumul PSB 30, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998, p. 49.
2 Sf. Ioan Damaschin, Despre credința ortodoxă, trad. D. Fecioru, ed. 1984, p. 29.
3 Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, PG 91, 1153 și urm.
4 Pavel Florenski, „Stâlpul și temelia adevărului”, în Dogmatică și dogmatism, traducere de Elena Dulgheru, Anastasia, București, 1998, p. 175.
5 Georgios Mantzaridis, Morala creștină, vol. II, traducere de Diacon Drd. Cornel Constantin Coman, Editura Bizantină, București, 2006, p. 25.
6 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, ediția a II-a, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1996, p. 81.
7 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre pruncii morți prematur, către Hierios, în Scrieri. Partea a doua, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, col. «PSB», vol. 30, Ed. IBMBOR, București, 1998, p. 418.
8 Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre suflet și înviere, în col. «PSB», vol. 30, p. 382.
9 Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l`être humain, p. 130.
10 Andrew Louth, The Origins of the Christian Mystical Tradition. From Plato to Denys, Claredon Press, Oxford, 1981, p. 91.
11 Sfântul Grigorie de Nyssa, PG 44, 1265 și 46, 176.
12 Georgios Mantzaridis, La doctrine de Saint Grégoire Palamas sur la déification de l’être humain, în Saint Grégoire Palamas, De la déification de l’être humain, traduit par M.-J. Monsaingeon et J. Paramelle, Editions L’Age d’Homme, Lausanne, 1990, p. 130.
13 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă. știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea – Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 400.
14 Sfântul Grigorie Palama, Despre împărtășirea dumnezeiască și îndumnezeitoare, 7, în FR, vol. VII, p. 349.
15 Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, p. 401.
16 Sfântul Grigorie Palama, Omilia 56, 15-16, pp. 434-435.
17 Sfântul Grigorie Palama, Omilia 56. Despre sfintele și înfricoșătoarele lui Hristos Taine, 14, p. 434.
18 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete diferite despre teologie și iconomie VII. 74, PG 90, 1380.