Măi, să fie! Cele mai acide (unele chiar neobrăzate și extrem de vulgare) comentarii pe net sunt semnate Fantomas, tata noe (respect ortografia autorilor), Ardey Umploot, Spartacus, moromete, Ciociolina, Yvan, Nir, gigel, IQ100, cetățean, Tarabostes, Nevotantul, Mischa, QX, sanatosu, Prostestitu ș.a.m.d. – adică-s „date anonime”, iscăliturile având și ceva tâlc subînțeles. De ce anonime? Nu-i mare noutate: respectivele texte, practic, nesemnate, continuă, în deplină și totală libertate, tradiția „scrisorilor oamenilor muncii”, de regulă cu expeditori necunoscuți, dar și moștenirea clasică a Brânzoveneștilor care se declarau deciși să semneze… anonima („așa da, o iscălesc!”), numai… să nu le fie recunoscută slova la telegraf! Soluția a găsit-o Farfuridi: s-o scrie altcineva, sub semnătura „mai mulți membri ai partidului” (în veacul următor, formula avea să devină „un grup de tovarăși”), istoria anonimei fiind, în România, bogată și pilduitoare, cu apogeul în regimurile totalitare. Pe vremea împușcatului, o anonimă plasată unde și când trebuia îți putea stâlci viața: pierdeai jinduita plecare în străinătate, slujba, casa, liniștea – atâta câtă era. Cum mașinile de scris aveau slova înseriată la Miliție, iar caligrafierea manu propria purta riscul detectării grafologice, românul inventiv a găsit imediat soluția: „florarul” – o uitată sculă din plastic, asemenea unui echer ori raportor, în care era săpat conturul literelor de tipar. Potriveai vârful pixului în șănțulețul cu pricina și desenai litere perfecte și impersonale, toate la fel. Țin minte că un diriguitor de pe vremuri al județului Botoșani, Lazăr Băciucu, mi-a arătat anonima scrisă cu „florarul”, prin care era reclamat că, în plină interdicție ceaușistă de construire a obiectivelor social-culturale, și-a permis erezia de a susține edificarea Memorialului Eminescu de la Ipotești, camuflându-l în acte drept „bloc de locuințe cu spații comerciale la parter, pentru CAP Cucorăni.” Era semnată, desigur, „un grup de tovarăși” și cel vizat a fost chemat la ordine și sancționat exemplar. În interpretarea oficială de atunci, scrisorile erau considerate semne de loialitate și încredere, dar fie că „dădeau cep” unor nemulțumiri personale, fie ocheau, sub protecția întunericului, jinduite ținte ale parvenirii. În democrația veacului XXI, sarcina transmiterii anonimelor a trecut de la telegraf către internet: chiar că nimeni nu mai are cum „cunoaște slova”, „andrisanții” sunt făr-de număr, iar expedierea și recepția, instantanee. Cine are curiozitatea să navigheze pe forumurile gazetelor spre a citi misivele sosite pe internet constată că prea puține-s izvorâte din bună credință, drept pentru care nu-s semnate cu nume reale, ci, cum spuneam, cu tot soiul de pseudonime, de la Bulă și Păcală la Vercingetorix și Papa Paul. Adesea, înjurătura este la ea acasă, limbajul pare extras direct din tezaurul galeriei dinamoviste, obiectivitatea nici măcar simulată. N-aș crede că-s creația unor indivizi complexați, poate ratați, și oricum lași, totdeauna dispuși să substituie argumentului înjurătura și logicii, stucheala – nu fără impardonabile erori gramaticale. Mai trist este că, adesea, cel ce postează infamiile pe internet operează dezinvolt cu nume dintr-o zonă restrânsă a culturii scrise, ceea ce dovedește că nu-i un Badea Gheorghe abțiguit, mâniat pe viață și societate, ci mai degrabă vreun pseudo-intelectual măcinat de gelozii. Oricum, de complicitatea „florarului” nu-și mai amintește nimeni fiindcă postacul n-are de cine și de ce să se mai ferească. Singurul iluzoriu căpăstru pus anonimei l-ar constitui O.G. 27/2002 (art. 7), care autorizează instituțiile publice să nu dea răspuns mesajelor nesemnate. Atât! Iscăliturile în dorul lelii pot protegui făptuitorii? Înjurați, calomniați, noi nu vă vedem, nu vă auzim, nu vă răspundem (vorba vine: în viziunea DNA, anonima-i prețios izvor de informare, dacă nu și de aprobare a punerii sub veghea tehnicii veacului). Slobozenie totală pe internet: scrieți ce vreți, semnați cum vreți, sunteți liberi în liberă țară! Așa stând lucrurile, i-aș sfătui pe vajnicii scribi pitiți sub pălăria numelor de împrumut să-și lepede toate reținerile, urmând făr-de complexe îndemnul lui Farfuridi: „Trebuie să ai curaj: dă-o anonimă!”.
Dar nu înainte de a-l reciti pe Eminescu: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura. Când argumentele adversarului sunt prea tari încât nu poți întâmpina nimic la ele, lași obiectul discuției cu totul de o parte și, atribuindu-i adversarului intențiuni și vederi cu totul străine obiectului, îl numești când trădător, când calomniator, cu un cuvânt tot ce-ți vine la-ndemână (…) Dreptul de a înjura – dacă rezultă din ceva, cestiune asupra căreia nu insistăm – nu poate rezulta decât din dovada că adversarul este un mișel în ceea ce privește caracterul lui. Căci erorile sale de cugetare, lipsa sa de judecată, defectele minții dau cel mult dreptul la satiră și ironie, nu la înjurătură” („Timpul”, 1880).
Comentarii recente