În vorbirea curentă din zilele noastre dăinuie încă  o expresie, produs al gândirii ateo-marxiste și al limbajului de lemn propagat de reprezentanții societății comuniste, ce constituie o adevărată impietate nu doar asupra limbii române, dar și asupra persoanei trecute în lumea de dincolo, căreia i se aplică acest clișeu verbal, fără nicio acoperire de conținut în filosofie sau în gândirea creștină a Europei.

Expresia însăși, trecerea în neființă, este lipsită de cea mai elementară logică: verbul a trece arată o acțiune de străbatere a unui loc sau a unei stări, de mișcare dintr-un loc în altul, iar substantivul neființă arată lipsa unei realități, a oricărei realități, transformarea persoanei în… nimic. Dar nimicul nu există; el există doar ca simplu concept filosofic, fără o substanță reală. O persoană, un lucru, o creație poate deveni cumva orice, dar nu nimic.

Întreaga Sfântă Scriptură și teologia patristică afirmă vădit că omul este făcut de Dumnezeu după chipul Său și cu menirea de ajunge la asemănarea cu El:

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie” (Facerea I, 27). Chipul lui Dumnezeu în om înseamnă și veșnicia persoanei. Omul este făcut după chipul cel veșnic al lui Dumnezeu și astfel moartea nu înseamnă desființare, nimicire, ci trecerea omului într-o altă stare: de comuniune cu Dumnezeu sau de îndepărtare veșnică de iubirea Acestuia. Însuși trupul omului, chiar dacă pare că se nimicește, el se transformă în elementele din care a fost constituit, nedevenind nimic: „Și ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat” (Ecclesiastul XII, 7). A dispărea cu totul este împotriva logicii, a principiilor fizicii, dar și a Sfintei Scripturi: un element din natură se poate transforma, dar nu poate să dispară cu totul. Înțeleptul Solomon arată că Dumnezeu nu a adus lumea la ființă spre a o distruge, lucru care pare și imposibil, întrucât Dumnezeu este definit ca fiind Iubire: „Pentru că iubești toate cele ce sunt și nimic nu urgisești din cele ce ai făcut, că dacă ai fi urât un lucru, nu l-ai fi plăsmuit. Și cum ar fi rămas ceva, de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dăinui, dacă n-ar fi fost chemat de Tine la ființă? Dar Tu ierți tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpâne, iubitorule de suflete” (Înțelepciunea lui Solomon, XI, 24-26). Iar Iov arată că omul după moarte nu doar că nu trece în neființă, ci se apropie tot mai mult de realitatea ființării sale, care este constituită din comuniunea cu Dumnezeu, Creatorul său: „Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea și ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine” (Iov, XIX, 26-27). Paradigmatic ni se pare a fi răspunsul unui monah la vestea pe care o primește că tatăl său a murit: „Unuia dintre monahi i-a fost anunțată moartea tatălui, dar el i-a răspuns aceluia care l-a anunțat: termină și nu mai huli, căci tatăl este nemuritor”1. În răspunsul acesta se relevă întreaga învățătură creștină despre moarte: persoana umană, creată din iubire dumnezeiască, nu poate dispărea pur și simplu. Sfântul Vasile cel Mare într-o scrisoare a sa, vorbind despre trecerea din viața aceasta efemeră, arată că „Pe cel iubit nu pământul ni l-a ascuns, ci cerul l-a primit”2, accentuând prin aceasta veșnicia omului.

Sfântul Chiril al Alexandriei surprinde în Comentariul său la Evanghelia după Ioan realitatea nemuririi omului, explicând versetele scripturistice referitoare la Învierea lui Lazăr: „Arătând puterea Lui dumnezeiască, numește adormire ieșirea sufletului omenesc din trup. Căci n-a vrut să o numească moarte Cel ce a creat pe om, precum s-a scris, spre nestricăciune (Înțelepciunea lui Solomon I, 13), și a făcut neamurile lumi spre mântuire. Și cuvântul este adevărat. Căci, la Dumnezeu, moartea este cu adevărat un somn, și altceva nimic, moartea temporală a trupului nostru încetând prin simpla voire a Vieții prin fire, adică a lui Hristos. Deci observă că nu zice: Lazăr a murit și voi merge să-l înviez, ci «a adormit», evitând o afirmație pretențioasă, spre învățătura și folosul nostru. Căci altfel n-ar fi rostit un cuvânt atât de obscur, încât să nu-l înțeleagă nici ucenicii. De aceea n-a spus: «Merg să-l readuc la viață, să-l înviez din morți», ci: «să-l trezesc», ceea ce înlătură orice bănuială”3.

Împărtășirea necontenită a omului din realitatea iubirii dumnezeiești îl face viu pe acesta pentru veșnicie „Dreptul din credință va fi viu!” (Avacum II, 4). Ființa omului, hrănită de dumnezeiasca Euharistie, adică de Trupul și Sângele Mântuitorului, jertfit din iubire de oameni, este înveșnicită la modul cel mai real prin Acestea, precum rostim în Rugăciunea Domnească: „Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne nouă astăzi” (Matei VI, 11). Acest astăzi (ἡμέρα) devine veșnicie (αἰών) prin comuniunea euharistică cu Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viața lumii este trupul Meu” (Ioan VI, 51). Cel trecut dincolo este veșnic și pentru cel din lumea aceasta care îl pomenește la Jertfa Euharistică, menținându-l pe adormit în relația permanentă cu Dumnezeu, Care îi și dă veșnicia, așa cum putem citi și în Confesiunile Fericitului Augustin: „Căci ea4 când era apropiată ziua morții sale, nu s-a gândit ca trupul ei să fie acoperit cu podoabe sau să fie înmormântat cu aromate, și nici nu a dorit un monument ales, și nici nu s-a îngrijit să aibă un mormânt în țara sa. Nu aceste lucruri ne-a încredințat nouă, ci a dorit numai ca amintirea ei să se facă la altarul Tău, Căruia îi slujise în fiecare zi, fără nici o uitare, de unde știa că este dăruită victima sfântă, prin Care s-a dezlegat «zapisul care era asupra noastră»5, prin Care am biruit pe vrăjmașul nostru care numără greșalele noastre și caută să ne învinuiască și nu găsește nimic la Acela prin Care suntem biruitori”6.

Același scriitor bisericesc, Fericitul Augustin, exprimă învățătura Bisericii despre înveșnicirea omului întru Hristos în cuvinte remarcabile: „Tot ceea ce începe să fie și încetează de a mai fi, atunci începe să existe și încetează de a mai exista când se cunoaște că a trebuit să înceapă sau să înceteze în eterna rațiune, în care nimic nu începe, nici nu încetează. Este Însuși Cuvântul Tău, Care este și Început, pentru că ne și vorbește nouă”7.

Astfel, omul, prin înveșnicirea persoanei sale întru Hristos, nu trece în neființă, ci se apropie tot mai mult de asemănarea cu Dumnezeu, adică de conformarea firii sale cu firea omenească îndumnezeită a lui Hristos, sau, după expresia filosofului Constantin Noica, de „devenirea întru ființă”.

NOTE:

1 Casiodor, Istoria Bisericească tripartită, VIII, I, traducere Liana și Anca Manolache, în col. PSB, vol. 75, Ed. IBMBOR, București, 1988, p. 317.

2 Sf. Vasile Cel Mare, Epistola 300, în Scrieri. Partea a treia, col. PSB, vol. 12, traducere, introducere, note și indici de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu și Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, 1988,  p. 584.

3 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, 7 ,8, în col. PSB, vol. 41,traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000, pp. 742-743.

4 Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin.

5 Coloseni II, 16.

6 Fericitul Augustin, Confessiones — Mărturisiri, Cartea a IX-a, XIII, (36), în PSB, vol. 64, traducere, introducere și note de Prof. Nicolae Chițescu, Ed. IBMBOR, București, 1981, p. 204.

7 FERICITUL AUGUSTIN, Confessiones — Mărturisiri, Cartea a XI-a, VIII, (10), în PSB, vol. 64, p. 247.