Continuare din numărul trecut

Dimitrie Drăghicescu a propus organizarea la Roma, în 18 aprilie 1918, a unui Congres al naționalităților din cuprinsul monarhiei în cadrul căruia fiecare dintre popoare să-și facă publice revendicările naționale, în condițiile în care propaganda pentru menținerea monarhiei austro-ungare câștigase numeroși adepți, chiar în rândurile politicienilor francezi. La acest congres, Dumitru Drăghicescu și colegii săi Nicolae Lupu, Simion Mândrescu și George Mironescu au desfășurat o activitate prodigioasă, obținând din partea tuturor națiunilor participante acordul ferm de a le recunoaște românilor dreptul la unitatea în granițele lor etnice și de a fi în continuare considerați ca parteneri ai coaliției beligerante.

Mai mult, pentru a da importanță acestui for, el a reușit, cu ajutorul lui Edward Beneș și al vechilor legături personale pe care le avea în mediul universitar, să obțină sprijinul unor personalități franceze precum Franklin Bouillon, Albert Thomas, Marcel Sembat care au participat efectiv la lucrările congresului. De altfel, meritul de a fi catalizat toate forțele în jurul acestei idei i-a fost recunoscut chiar de către Edward Beneș cu prilejul călătoriei spre Roma când, în vagonul de dormit, politicianul ceh a mărturisit tuturor personalităților prezente că ideea manifestării aparținuse în totalitate lui Dumitru Drăghicescu1.

Lupta sa pentru drepturile românilor a fost apreciată și de I.Gh. Duca, care remarca: „…deși nu făcuse parte din delegație, s-a folosit de toate relațiile pe care le avea în capitala Franței unde, cu ani în urmă, obținuse un strălucit doctorat în sociologie, pentru a face cunoscută dreptatea cauzei noastre naționale, astfel că singur a făcut mai multă propagandă decât cei 12 profesori universitari laolaltă. Într-adevăr, cu tenacitatea sa de țăran oltean, Drăghicescu a alergat din redacție în redacție, a luat contact cu Beneș și cu refugiații cehi și a adus reale servicii cauzei noastre naționale”2.

După realizarea Marii Uniri, Dimitrie Drăghicescu s-a remarcat prin ideile sale liberale, cum ar fi asigurarea drepturilor și libertăților fundamentale pentru minorități și egalitatea lor deplină cu românii.

Activitatea lui Dumitru Drăghicescu în diplomație se leagă în continuare de încrederea și susținerea celuilalt prieten din perioada anilor petrecuți în atmosfera cosmopolită a acelui Paris de început de secol. Chiar dacă nu se regăseau de aceeași parte a baricadei politice, Nicolae Titulescu a văzut tot timpul în Dumitru Drăghicescu un extraordinar ambasador al intereselor României, un om cu o deschidere europeană care putea fi util țării sale, motiv pentru care în anul 1930 era chemat să facă parte din delegația României la Societatea Națiunilor. A fost un prilej extraordinar pentru sociologul vâlcean de a se afla în incinta marelui for chiar în sesiunea care avea să-l aleagă, pentru prima dată, drept președinte pe Nicolae Titulescu și o ocazie unică de a activa alături de cei mai importanți oameni politici ai momentului.

Dar episodul cel mai însemnat și care a contribuit în mod decisiv la conturarea lui Dumitru Drăghicescu ca unul dintre reprezentanții diplomației interbelice este cel în care a fost numit ministru plenipotențiar în Mexic, la 1 octombrie 1935. Era primul trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al statului român în această țară, deși acest lucru se dorise încă din 1931, când contactele româno-mexicane căpătaseră un plus de consistență odată cu intrarea Mexicului în Societatea Națiunilor.                         

Dincolo de acest aspect, ținând cont de evoluția vieții politice internaționale, merită amintită propaganda pe care a făcut-o Dumitru Drăghicescu în nenumărate rânduri la adresa Societății Națiunilor, subliniind importanța pe care aceasta trebuia s-o aibă în atmosfera politică tensionată determinată de ascensiunea Germaniei naziste și de tendința unor state de a nesocoti tratatele încheiate după război3.

Diplomatul român a militat pentru constituirea, fie în cadrul Societății Națiunilor, fie în paralel cu aceasta, a unor structuri regionale menite să apere aceste interese într-un mod mai eficient, dar care să se subordoneze acelorași principii. În acest sens, el pune în lumină cazul țării sale care, deși era membră fondatoare a Societății Națiunilor și activa cu succes în cadrul acesteia, inițiase și făcea parte și din alte două structuri regionale, precum Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică, fără ca acest lucru să impună retragerea din Societatea Națiunilor. În opinia lui Dumitru Drăghicescu, toate aceste lucruri și multe altele legate de condițiile istorice, politice, sociale și geografice făceau necesară realizarea unei Uniuni Panamericane ca o acțiune paralelă și complementară celei desfășurată la Geneva. Pentru mediatizarea acestui ideal, el publică în 1936 lucrarea America și Liga Națiunilor, lucrare prefațată de ministrul Afacerilor Externe al Mexicului, José Ángel Ceniceros. În curând, treptata degradare a vieții politice internaționale a avut urmări și în rândul membrilor corpului diplomatic. Dorința de reorientare a politicii externe românești l-a determinat pe regele Carol al II-lea să îl înlocuiască, la 29 august 1936, pe Nicolae Titulescu de la conducerea Ministerului Afacerilor Externe. Cunoscându-se prietenia și comuniunea de idei care i-a caracterizat pe cei doi politicieni și, în condițiile unor dificultăți financiare reclamate la nivelul ministerului, Dumitru Drăghicescu a fost rechemat din misiune la 12 februarie 1937. Ca semn de apreciere pentru implicarea în lărgirea raporturilor dintre cele două state, deși nu stătuse în post cel puțin trei ani, așa cum prevedea regulamentul, președintele Statelor Unite Mexicane i-a remis lui Dumitru Drăghicescu, la 1 octombrie 1937, prin intermediul Legației Regale a României, Ordinul „Vulturul Aztec” în grad de mare ofițer4.

Se încheia astfel ultima manifestare a sa în domeniul diplomației într-un moment în care la orizont începeau să se arate tot mai clar semnele unei noi ordini mondiale ce avea să fie instaurată nu prin instrumente politice și diplomatice, ci prin dreptul forței. Toată construcția europeană care se închegase în jurul Conferinței de la Paris, în pregătirea căreia Dumitru Drăghicescu avusese un rol însemnat prin propaganda pe care o făcuse în sprijinul cauzei românilor din provinciile aflate în afara granițelor naționale, începea acum să se dezintegreze sub presiunea amenințărilor și apelului la forță.

NOTE:

1 Dumitru Drăghicescu, Un episod din lupta noastră națională din războiul trecut, în „Pământ românesc”, anul II, nr. 17, 1944, p. 17.

2 I.G. Duca, Memorii, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, vol. III, București, 1994, p. 179.

3 Dumitru Drăghicescu, Evoluția ideilor liberale și Un apel către tineretul liberal, către tinerimea cultă și către socialiștii și lucrătorii din România Mare, imprimeriile Independența, București, 1921, și Partide politice și clase sociale, București, 1922.

4 I.G. Duca, Memorii, ediție și indice de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, vol. III, București, 1994.