În veșnicia înnoirii
O perdea ușoară de vise
cobora de pe Steaua Polară
și se răsucea stângaci
printre roțile Carului Mare
și eu eram chiar în căruță
neputincios, încremenit
în năvodul astral
și înmărmurit de cheia
pe care o are Cerul de
învârtește ca pe o sfârlează
toate planetele și universurile
și spiralele existenței, și cometele,
și zăpăciții de asteroizi, într-o sârbă
a facerii și prefacerii
învățând Omul să danseze
pe marginea unei golgote
de apocalipsă sau
buza afurisită
a unei găuri negre
care abia așteaptă
să rupă ceva din
lumea vie și s-o unească
cu energia neagră
sau s-o bombardeze cu un dram
de cuante să se învețe minte
că viața nu este decât
o mică breșă în eternul
salt al prefacerii.
Vincent van Gogh, Noapte înstelată peste Ron, 1888
Vincent van Gogh, Noapte înstelată, 1889
Un prohod trecător
E toamnă și ciocârliile s-au dus să se mărite
În țările calde
Dar au uitat în pădure
Și pe cireșul din deal
Cântecele suave, și albe, și roșii
Care încă vor să răzbată
Peste scârțâitul cumpenii fântânii
foșnetului pădurii și unduirile de ploaie
ca să arate lumii că și ele mai sunt vii,
dar că lumea nu-și mai amintește de
serile și diminețile azurii,
a uitat cum zorile se scurgeau
pe streașină îmbibate de roua
acelor triluri nemuritoare
și așteaptă acum să ningă și, iar să plouă,
și, iar să răsară mugurii
unei vieți repetabile
unde cântecul privighetorii
este un prohod trecător
Înveșmântat în universul
Mișcător.
Nicolae Vermont, Început de toamnă
Rudolf Schweitzer-Cumpăna, Toamnă târzie
Comentarii recente