Continuare din numărul trecut

Îl priveam pe omul din fața mea, înțelegând de ce se considera un Rătăcitor. El căuta cu durere drumul pierdut ce-i fusese luminat de făcliile din ochii unei femei. El văzuse acel drum, mersese o vreme pe el, rătăcindu-se apoi… „Am deschis fereastra logicii”, a spus… Și a greșit. Astfel s-a pierdut? Acolo unde a fost, logica nu-și are locul? Ea aparține oare lumii de jos? Logica e jocul periculos al minții? Ea ne arată ce este corect, ce este rațional… Însă, corectul în viziune umană, după reguli impuse de mintea umană… În natură este instinct, este frică, este indiferență… Dar nu este logică! Seva urcă, ignorând gravitația, unele animale își mănâncă puii după ce s-au chinuit să-i facă… Apa are inteligență și are memorie… Dumnezeu îl alungă pe Adam din rai, după ce, ispitit fiind, mănâncă din Pomul Cunoașterii… Așa-zisa cunoaștere, cea care separă binele de rău prin reguli stricte, logice, clare… Să nu-i fi fost rezervată omului logica? Să nu fi fost pregătit pentru dimensiunile ei, riscând din neputință să-i încurce puterile? Să opereze omul cu o forță pe care nu o poate stăpâni? Poate că da… Logica poate fi privită ca un briliant a cărui dublă piramidă reflectă aceeași imagine în forme diferite… De multe ori, logica mea nu este egală cu logica altora, demonstrând că ea nu se supune acelorași reguli stricte. Există o logică? Există două? Există miliarde de oameni cu miliarde de interpretări? În natură, există o singură formă disciplinată de reguli neînțelese – regula vieții. Și de aceea, copacii nu se amestecă cu păsările încercând și ei să zboare, delfinii nu sar în corăbiile pe care le însoțesc din curiozitate ori din joacă… Nimeni nu recurge la „logică”… Doar omul…
‒ Ce vrei de la mine? am întrebat brusc.
M-a surprins egalitatea vocii mele, tonalitatea seacă lipsită chiar de o minimă blândețe.
‒ Vreau să te angajez.
Răspunsul Rătăcitorului m-a surprins atât de mult, încât nu am putut pune nicio întrebare.
‒ Te plătesc regește.
Probabil că uimirea îmi imprimase pe chip o expresie atât de tâmpă, încât bărbatul nu-și putea ascunde amuzamentul. De sub mustața-i bogată se vedea șirul dinților aliniați disciplinat, iar ochii i se ascunseseră în spatele unor linii care-i dădeau un aspect asiatic.
‒ Să mă angajezi? Unde?
‒ La mine.
‒ Pentru? Pentru ce?
Liniște. Mergeam în tăcere, privindu-ne fiecare vârful pantofilor sau mica distanță a fiecărui pas. Gânduri, legiuni întregi de gânduri mărșăluiau prin creierele noastre…
‒ Vreau să mă asculți, spuse bărbatul într-un târziu.
E nebun! Clar. E nebun. O clipă am crezut că are vreo firmă, o afacere, ceva care să-mi poată deveni un loc de muncă… Să-l ascult! Auzi!… Cât de naivă pot fi, dacă și pentru o clipă am crezut că norocul se plimbă aiurea pe străzi… Am zâmbit. Apoi, indignarea a luat locul uimirii, gândindu-mă la posibila perversitate a acestui om. Să-l ascult? Adică, ce-mi poate cere să fac? L-am privit cu furie, simțind cum mânia mă cuprinde și sufocarea îmi invadează respirația. Am vrut să spun ceva, dar el mi-a făcut semn să tac.
‒ Nu! Nu, înainte de-a mă asculta…
Vorbele-i fuseseră aproape șoptite, ca niște vehicule silențioase care puteau transporta de-o potrivă atât viclenie, cât și inocență.
‒ Vreau să taci, vreau să asculți… Vreau să-mi fi alături… Vreau să stai lângă mine… Nu cu mine… Vreau să gândesc, vorbindu-ți… Vreau o femeie, interlocutor… Câteodată…
‒ Câteodată?
‒ Da.
‒ Nu înțeleg.
Bărbatul mă privi întrebător, dar întrebându-se pe sine, nu pe mine.
‒ Vreau să simți când trebuie să vorbești… Atât îți cer.
‒ Să ascult și să vorbesc din când în când!
‒ Da.
‒ Și pentru asta mă plătești.
‒ Regește.
‒ Ești sănătos?
‒ Da. Mai sănătos decât îți închipui. Iar ceea ce-ți cer este mult mai greu decât pare.
‒ Și dacă nu reușesc?
‒ Simplu. Te concediez. Apoi, drumurile noastre nu se vor mai intersecta.

James Ensor, Femeie cu măști, 1889

Galop de gânduri, tropot de cuvinte… Viclenia îndoielilor mele șerpuia lin printre fragilele-mi speranțe, înclinându-mi când în dreapta, când în stânga, curajul. Am lucrat cu oameni… Am lucrat pentru Tănase, am lucrat pentru Tuța… Nu, nu cu ei, ci pentru ei… O furie se strecură în mintea mea, ștergând pragul umbrelor și dezlănțuind zăgazurile liniștii, o sparse. Urlete auzite doar de mine, țipete aproape isterice, îmi vizitau sufletul rănit. De fapt, cu cine mă certam? La cine strigam? La mine. Urechile mele trebuie să audă, vocea mea să certifice revolta, creierul meu să analizeze. Eu, eu, eu și iar eu! Trebuie să-mi repet… Eu, eu și iar eu… Nu într-o formă egoistă, ci ca un îndemn obsesiv care să-mi salveze identitatea, să-mi protejeze personalitatea, să-mi conserve autenticitatea… Să rămân ceea ce sunt, să fiu Eu! Da, da… Să fiu Eu, nu el, nu ea… Libertatea de a fi Eu… Ce vis!… Nu! Niciodată nu voi putea fi Eu! Niciodată! Sunt condamnată să port măști… Eu sunt purtătoarea măștilor… Vesele, triste, furioase, tâmpe… Schimbate brusc ori lent, lipite strâmb pe gândurile mele, măști impuse de legile nescrise ale unei societăți bolnave… Durere. Asta simt. Durere! Chipul meu adevărat strigă. Vrea eliberarea. Vrea așa cum l-a lăsat Dumnezeu… Oooo… Cum ar arăta lumea dacă ne-am scoate toți măștile… Cât de clară ar fi departajarea. Categorii distincte – buni, răi, darnici, lacomi, blânzi, răzbunători… Țara bunilor, țara lacomilor, țara răzbunătorilor… Ce radiografie! Cu interzicere de emigrare, doar drept de vizitare și cu imposibilitatea de contaminare! O lume structurată corect, o lume a libertății reale… Răii cu răii, bunii cu bunii… Ha! Cât de singură mă simțeam… Singurătatea este periculoasă astăzi. Te face să gândești, chiar dacă mintea o ia razna… Așa-ți vin ideile. Poate de asta trebuie să fim tot timpul ocupați unii cu alții, iar acum ni s-a dat cu generozitate și posibilitatea de a fi împreună fără a fi de fapt. Tableta. Telefonul… Ce faci Gigi? Unde ești Mitică? Și terase… Cât mai multe terase, pub-uri, restaurante, cafenele… Parcurile sunt pentru babe și pentru moși. Nu-ți trebuie aer curat. Nimic pe gratis, nu? Zgomot, agitație, consum… Oricum, e prea târziu… Căderea e în gol. Nu mai putem cădea nici măcar în interiorul nostru, fiindcă accesul ne-a fost blocat. Și totuși, ceva se revoltă. Ne smulgem măștile cu furie. Doar una nu se dezlipește aproape niciodată… Masca tristeții… Stă prinsă de chipurile noastre, luând forma zâmbetului…
‒ Primesc!
Rostirea acestui cuvânt m-a surprins până și pe mine. Parcă altcineva îl spusese, preluând ferm comanda vieții mele. Marele Jucător de Șah pe care-l intuisem de mai multe ori în existența mea, făcea acum o nouă mutare, luându-mă de umăr și așezându-mă pe alt rând, într-un alt pătrat.
Necunoscutul mă privi cu atenție.
‒ Perfect. Mâine la ora zece. Voi vorbi despre…. Proiecție!
Se întoarse încet, apoi plecă destul de grăbit în sens opus. Mâine la zece? Unde? Doamne, cât de naivă puteam fi. Iar și iar… Mâine la zece… Undeva pe planetă… Proiecție…