Balada despre nemoartea stejarilor
Pe pieptul unui munte,
ai fost cândva stejar,
nalt voevod de pază al zării, legendar.
Păsări măiastre, din angelic neam,
în cuiburi locuiau la tine-n ram.
Ale pădurii aprige jivine,
când te vedeau, se închinau la tine.
Până și iarna când venea
făcea, văzându-te, o temenea.
Îți așeza, ca viscole să-nfrunte
coroana purității ei pe frunte.
Rotind, în cerurile lor, vulturii
te venerau drept rege al pădurii.
Din necuprinse spații s-aduna
să cânte crivățul în cinstea ta.
Stejarule măreț, așa te-am cunoscut,
păzit de stele, ocrotit de lut!
Dar, într-o zi, ajuns în jurul tău,
s-a fost oprit un ins, în cuget rău.
Trupul privindu-ți, insul cu trufie,
a rostit scurt: „E bun pentru sicrie!”
Și-au năvălit securi,
și-au năvălit topoare,
ca sfânta lumânare să-ți doboare.
Cel rău, cel cu ambiții de mort viu
din trunchiul tău și-a vrut sicriu.
Era încredințat că în pământ depus,
nu o să-i fie trupul descompus.
…Cât timp va fi trecut
de când ai fost ucis,
până-ai venit din nou, la mine-n vis?
De frunze-mpodobit,
din cer păzit cu stele,
veneai din veșnicie, nedespărțit de ele.
Te-au crezut unii mort,
priveai din frunze viu,
cum te știam din codru,
cum vreau să te mai știu.
În visul meu, lumesc și nelumesc,
aflat-am cum și frunzele vorbesc.
Mi-ai spus că-n criptă,-n trunchiul ce-a devenit sicriu,
cel rău, deși murise,
tot mai credea că-i viu.
Cu glasul neschimbat,
cumplitul vinovat,
se lăuda cum, mândru,
viața ți-a curmat.
Uitase că stejarul nu-i singur în păduri,
că frunzele nu-i pier învinse de securi.
Ne mai putând să rabzi nici ură,
nici ocară,
redevenind ce-ai fost,
din haina ta l-ai alungat afară.
Pământul, putrezindu-l,
l-a măcinat fărâme,
predestinându-l pradă la
șobolani și râme.
Privindu-te, pădurii
nu contenesc să-i scriu
că tu ai fost și ești cu
nimb voevodal și viu.
Prin neuitări, pădurea să
își aducă-aminte
că, și când mor,
stejarii trăiesc prin cei ce vin,
nemuritori prin visul din cuvinte.
§
Omul din Turn, Nicolae Dragoș, Editura Revers, Craiova, 2018; grafică de Florin Preda-Dochinoiu
Elegie pentru Mărul de lângă casă
Prin ani, spre cer zvelt înălțat
cu-ncoronate ample ramuri,
mărul părea un împărat,
înveșmântat în sacre flamuri.
A fost simbolul fabulos,
ce îmi veghea, tăcut, nesomnul
și, înflorit, un Făt-Frumos
ce-n dar mi-l trimisese Domnul.
Zâmbind, veneau să mă îmbie
în toamnă roșii ionatane
pe care le-aș fi vrut să fie
rame de veghe la icoane.
Mi-l aminteau mereu pe tata
într-un mijit de primăvară
cum mânuia atent lopata
pe măr tulpina să nu-l doară.
Prin viață,-au fost pe-același drum
tata și mărul împreună,
dar într-un an n-a avut cum
mărul să-i spună: „Noapte bună!”
Am mai rămas, pentru o vreme,
în doi să mai vorbim de tata,
din timp doar gândul să-l mai cheme
cum sădea mărul cu lopata.
Pe-acoperiș ritmic cădeau
mere-ntristate, sângerii…
pe-atunci, în nopțile târzii,
duios, de tata îmi vorbeau.
Apoi, și mărul – scorburat
de ploi și ani, ca vechi poveri
nemaiaflând în flori puteri,
tot în pământ a-ngenuncheat.
…Acum, în nopți de iarnă dure,
când luna-mparte raze sumbre,
parcă zăresc, dinspre pădure,
cum vin spre mine două umbre.
§
Balada Îngerului cu creta
scriitorului Dinu Săraru
Îngerul cu creta
ieri, pe-nserat,
a coborât din nou
lângă fântâna din sat.
Și-a strâns aripile
de zeiesc avion
făcându-și din ele palton.
Curios, i-am privit
printre gene
paltonul cu stele,
cusute cu pene.
Eram liniștit
la mine-n terasă,
băusem un vin
de-al nou, tămâioasă,
la masă.
Așa, cum s-ar zice,
începuse povestea
la ceasul în care
creștinul,
făcându-și siesta,
divinizează și vinul.
Părea, cum să spun?,
o pasăre blândă,
nu un trimis
pe pământ,
să aducă osândă.
– „Hei, tu!, i-am strigat,
de ce stai la pândă,
dacă tot ai coborât
pe pământ?”
El, în loc să-mi răspundă,
binișor, a plecat.
Cu uimire, de-atunci
mă întreb ne-ncetat:
– „Dacă tot a plecat,
fără răspuns,
cât de cât, să mă lase
de ce-a mai venit?”
Știu doar atât:
îngerul mesager
venise din cer
dar n-am înțeles
dacă „a urcat
către mine
ori a coborât?”
Doar atât!
Un lucru e, totuși,
fapt clar, hotărât:
cândva, în târziu,
din nou va veni
și poate,-o grăi.
Dar când?
Ființă nătângă
n-am de unde a ști.
Nici dacă
lacrima lui
să surâdă va fi,
ori va fi
să mă plângă.
Comentarii recente