Luminile și umbrele Centenarului. Anul Centenarului, adică al comemorării eroilor neamului și al celebrării celor 100 de ani de la Întregirea României între frontierele sale etnice și istorice, adică ale autohtoniei poporului român, este anul chemării la dezbaterea temelor cruciale ale statului român ca stat de cultură la Dunărea de jos, cum l-a definit Eminescu. Mai toate temele sunt înconjurate de polemici, unele limpezitoare, foarte multe mult prea cețoase. Am îndrăznit să reiau în format publicistic câteva dintre ideile directoare ale României trianonice într-un interviu recent. Una dintre temele și ideile pivot ale lumii moderne se referă la relația dintre stat și biserică. Din păcate, chestiunea a fost discutată mai cu seamă pe versantul ei secularist. Ne propunem s-o scoatem de pe acest versant pornind de la o etichetă lansată de un remarcabil sociolog român într-o polemică, din păcate eșuată, adică neasumată.
O polemică eșuată. Crizele lumii postmoderne sunt o evidență. Cine s-ar mai îndoi de prezența lor în toată amănunțimea vieții noastre zilnice. Una dintre fațetele crizei este confuzia, vidul ideatic pe care zadarnic încearcă să-l compenseze puhoiul de etichete al publicisticii intelectuale din cumpăna zilelor noastre. Forța și agentul capabil să scoată publicistica unei epoci din ceața sufocantă a confuziei și anarhocrației ar fi polemica de idei și polemistul onest. Din păcate, în publicistica actuală de la noi, lipsește și una și alta. Polemica de idei lipsește, fiind înlocuită de insalubritatea etichetărilor. Cât privește prezența polemistului, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Unul dintre puținii care au abilități și îndreptățire polemică dintre cei care au „atacat” linia mea de gândire (lucrările mele, poziția mea etc.) este dl Vladimir Tismăneanu, și nu prin toate cele scrise în contra mea, ci prin sintagma pe care a lansat-o într-un articol referitor la relația mea cu Alexander Dughin, unde numește motivul alarmei sale: „dughinismul ortodoxist”. Formulând această sintagmă, dl Tismăneanu dovedește că are ceea ce se numește „intuiție teoretică” (spre deosebire de mulți trepăduși care nu înțeleg nimic). Dl Tismăneanu are intuiție, adică „imaginație sociologică” (mai larg chiar: teoretică), precum o denumește C.W. Mills, chiar dacă le folosește eronat. El intuiește ivirea unor fenomene, dar nu trece de examinarea lor spectrală, cedând și el ispitei etichetării în locul analizei oneste și deci folositoare. Care este fenomenul intuit de dl Tismăneanu prin sintagma „dughinism ortodoxist”? În termeni teologici, fenomenul se numește filetism și se referă la o formă de cult înrudită cu idolatria care subordonează religiozitatea unor scopuri lumești, adică împărăția din cer uneia de pe pământ. În acest caz, dl Tismăneanu se teme că eu aș fi fost luat de val și cuprins de beția filetistă aș fi comis un asemenea păcat foarte grav de subordonare a ortodoxiei unei ideologii-fenomen pe care dl Tismăneanu îl denumește prin sintagma sa: „dughinism ortodoxist” (nutrind suspiciunea că nici cartea geopoliticianului rus n-a citit-o, postfața mea la cartea acestuia sigur n-a citit-o, fiindcă acolo eu avertizez tocmai asupra unei asemenea primejdii). Dacă ar avea dreptate, lucrul ar fi foarte grav și eu aș fi descalificat. Dar dl Tismăneanu nu-și folosește onorabil inteligența, fiindcă nu arată nici în ce constă dughinismul și nu demonstrează nici că eu aș fi căzut în ispita subordinaționistă, de tip neoarian, a punerii ortodoxiei discursive în serviciul imperiului invocat de către dl Dughin. În realitate, în postfața la cartea dlui Dughin despre geopolitica Rusiei tocmai lucrul acesta l-am examinat și anume ispita de a căuta în epistolele pauline temeiuri teologice pentru legitimitatea imperiului de pe pământ. Într-un cuvânt, pe cât este de inteligent dl Tismăneanu, pe atât este de incorect, dovedind el însuși că nu voiește o confruntare de idei în publicistica actuală din România, ci, ca și ceilalți din roiul dsale, susține agitatoric puhoiul de etichetări. Regret că nu pot polemiza nici cu dl Tismăneanu, între cei puțini din domeniu care s-ar califica pentru o polemică de idei în cultura teoretică și deci în publicistica de idei din România zilelor noastre. De el singur depinde deznodământul onorabil, fiindcă toate cele eficiente, menite să scoată lucrurile din mlaștina imondiciilor unei gândiri obnubilate de beția trufiei, sunt în posesia sa, și inteligența și cultura teoretică, adică cele care, intelectualmente, îl arată capabil să străbată pustia spre un altfel de tărâm decât cel de sub robia babeliană a unui alt faraon. Și pentru că ispita filetistă, care atribuie popoarelor și unor state misiune soteriologică paralelă și deci în afara bisericii, vine și din apusul nostru apropiat și de la răsărit, voi relua aici pentru cititorul frământat de chestiune analiza pe care am întreprins-o la cartea dlui Dughin în postfața ediției românești. Chestiunea este mai mult decât actuală în anul Centenarului, fiindcă Trianonul a însemnat tocmai respingerea de către Puterile Înțelegerii (Antanta) a oricărei formule de sacrum imperium asumat de unele state ale Europei Centrale împotriva sau alături de sacra ecclesia. Va trebui să prevenim orice tentație malonestă ce răzbate în atitudinea unor intelectuali și chiar a unor lideri ai lumii noastre de a-și asuma funcții și misiuni, care sunt numai ale Bisericii, în nici un caz ale vreunui stat, oricât ar fi acela de puternic. Cum cei ce aruncă suspiciunea filetistă spre biserica ortodoxă s-au înmulțit, o intervenție lămuritoare este imperativă, cu toate că sunt conștient că alte minți pot duce discuția mai sus decât am reușit s-o susțin eu. Din capul locului, voi spune că dl Dughin nu trebuie întâmpinat cu atâta îngâmfare, fiindcă, oricum, analizele sale se disting tocmai prin curajul reluării discuțiilor la o chestiune aruncată în ceață de prea deștepții secularismului postmodern. Deschidem aici, prin amabilitatea găzduirii revistei Clipa (de sub îndrumarea uneia dintre mințile cele mai luminoase ale României spirituale, scriitorul de geniu și publicistul de excepție Dinu Săraru), discuția asupra acestei chestiuni, reluând ceea ce examinasem în postfața la cartea geopoliticianului rus. Întregul studiu va avea profilul unui serial dedicat geopoliticii ortodoxiei. Voi prezenta fațeta răsăriteană a dezbaterii pornind tocmai de la cartea menționată, mai ales că pe acest versant analitic s-a stârnit și furtuna etichetărilor ca și cum cineva ar dori ca peste o problemă însemnată să se aștearnă ceața apăsătoare a unei viclene maledicții.
Analiza eurasiatică şi geopolitica ortodoxiei. Una dintre liniile de gândire ale cărții lui A. Dughin este cea dedicată tocmai geopoliticii ortodoxiei. Modul în care discută liniamentul care separă cele două biserici creștine universale, ortodoxia și catolicismul, explicitează din start asumpția că geopolitica ar putea lămuri această chestiune întrucât în spatele ei descoperim, de fapt, sugerează profesoul rus, relația dintre biserică și imperiu, biserică și stat. „Lumea ortodoxă e înrudită spiritual cu Răsăritul, iar catolicismul e un fenomen pur occidental”, afirmă dl Dughin. Formulările teologice care stau la baza schismei din 1054 comportă, altfel spus, elemente cu caracter geopolitic. Roma, susține Dughin, „a respins învățătura Sfinților Părinți despre Imperiu, care nu este un aparat laic administrativ supus autorităților bisericeşti, cum voiau Papii, ci un organism soteriologic tainic, care participă activ la drama eshatologică” în calitate de „piedică în calea Antihristului” şi ca organism al salvării universale, „catehon”, despre care se vorbeşte în a doua epistolă a Apostolului Pavel către Tesalonicieni. Această afirmație a dlui Dughin ne poartă spre un teren nesigur, al unei radicalizate ambivalențe, fiind totodată extrem de provocatoare pentru că redeschide o direcție abandonată în studiile de acest gen, teologia istoriei. Ne vom aminti în trecere că această direcție de studiere a imperiului, ca formațiune totodată istorică și transistorică, a fost inițiată în Europa de către Dimitrie Cantemir în studiul elaborat la cererea lui Petru cel Mare asupra imperiului. Lui Cantemir i s-ar putea asocia în aceeaşi linie de gândire Alexandru Sturdza cu cărțile sale dedicate Rusiei, Greciei şi sistemului legilor societății, care-l atestă drept primul mare sociolog ortodox din lume, dacă nu cumva şi inițiatorul unei noi paradigme de gândire asupra societății, aceea a unei sociologii prin ochii Scripturii. Încât, linia aceasta confirmată de studiile profesorului Dughin trebuie întâmpinată cu toată seriozitatea. Aşa cum, altădată, Cantemir fondase studiul imperiului pe profețiile lui Daniel, A. Dughin invocă la startul studiului său dedicat misiunii universaliste a Rusiei textul apostolic, mai precis, epistola a II-a către Tessaloniceni. Scrisoarea Sf. Apostol Pavel către tessaloniceni cuprinde, în cele trei capitole, următoarele: la capitolul 1, el laudă credința Tesalonicienilor, la cap. 2 precizează că Antihristul va veni înaintea venirii lui Hristos şi la cap. 3 face „îndemn la rugăciune pentru răspândirea Evangheliei”. Ce susține Dughin despre ortodoxie şi imperiu, în speță, despre relația dintre acestea?
Geopoliticianul rus consideră că imperiul, în particular cel rusesc, este un „organism soteriologic”, adică un instrument al eliberării universale. El împărtăşeşte, iată, învățătura despre rolul sacral al Imperiului şi împăraților, legându-l de o misiune eshatologică ce derivă din faptul că Antihristul va veni înaintea lui Hristos. Pe de altă parte, el găseşte o filiație directă a libertății spirituale şi lingvistice din glosolalia apostolilor în ziua Cincizecimii, fără alte mijlociri. Pusă astfel, chestiunea relației dintre stat ca organizare istorică (civitas terena) și sacra eclesia ca cetate divină (civitas dei) este, într-adevăr, provocatoare. Să examinăm și răspunsul geopoliticianului rus în lumina punctului nostru de vedere.
Trebuie precizat din capul locului că nu se poate respinge ideea compunerii pe creasta valului istoric a unei forțe capabilă să țină piept o vreme încordării răutăților la scara planetei şi nici ideea că această forță, pe care o putem asimila imperiului, ar avea legătură cu iconomia lui Dumnezeu, nu însă cu teologia. Alunecarea de la un plan la altul induce ambivalență și finalmente erori. Dacă forța aceea va fi un imperiu care va veghea la menținerea dreptății popoarelor, cu atât mai bine pentru poporul rănit în libertățile şi în dreptatea lui de zvârcolirile răului. Examinând, însă, principala ipoteză a lui Dughin, putem căuta posibilele replici teoretice în serviciul adevărului care nu va fi epuizat niciodată de vreo teorie, oricât ar fi de valoroasă aceasta pentru progresul cunoaşterii în domeniu. Care pot fi replicile posibile (nu certe, ci posibile, căci nu voim cu tot dinadinsul să-l contrazicem pe profesorul rus, ci voim să dialogăm cu domnia sa) la această concepție soteriologică asupra imperiului?
Ceea ce trebuie spus, mai întâi, se referă la faptul că nimeni n-ar putea contesta forța extraordinară a emergenței unui imperiu care şi-ar face fundament din învățătura creştină, aşa cum a fost, bunăoară, imperiul Bizantin, ori chiar şi imperiile de substituție care au susținut cruciadele Apusului pentru recucerirea Ierusalimului. Această calitate ar avea relevanță într-o lume secularizată şi eventual într-un univers decreştinat, copleşit de valurile devastatoare ale invaziilor de păgânism şi idolatrie postmodernă, adică acele curente care aspiră să preia conducerea proceselor spirituale în lume, substituindu-se cu totul şi prin silnicie învățăturii lui Hristos și despre Hristos. Oare nu merge lumea noastră spre formula unei civilizații postcreştine, cum o numeşte Dughin, sub îndrumarea unor idolatrii noi, în frunte cu idolatria consumeristă, cu aceea a ideologiilor, ori cu idolatria tehnocratică? Desigur. Vom sesiza, pe de altă parte, că ideea Imperiului ca organism soteriologic şi deci ca linie exterioară, paralelă la autoritatea Bisericii şi deci la misiunea Cuvântului, este întâmpinată cu rezervă, chiar descurajată de Biserica creştină. Tocmai în acest punct ne separăm de ideea susținută de dl Dughin. Şi ca să nu fie vreun echivoc în ce priveşte invocarea Învățăturii apostolice pentru interpretarea imperiului ca „organism soteriologic”, citim în cap. 3, versetul 12, a aceleiaşi epistole, în care Sf. Apostol Pavel descurajează pe cei ce pretind a fi ei, în și din afara Bisericii şi deci a autorității Sf. Apostoli şi a preoților, răspânditori şi deci propagatori ai Cuvântului („pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând, ci iscodind”) şi zice: „Dar unora ca aceştia le poruncim şi-i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (II Tes. 3, 12).
În Epistola a II-a către Tesalonicieni a Sf. Ap. Pavel, cei ce se arată umblători şi deci propagatori ai Cuvântului pe o linie paralelă şi deci exterioară față de cei cărora le revine misiunea de har (cu ascendent în Sf. Apostoli) sunt scoşi în afara Bisericii. Trei idei propagă Sf. Ap. Pavel în această chestiune în Epistola a II-a către Tesaloniceni (pe lângă cele deja menționate, legate de tâlcuirea apostolică a semnelor vremurilor în lumina învățăturii eshatologice): a) statornicia credinței şi respectarea predaniei (a tradiției); b) întemeierea oricărui act de viață pe munca şi pâinea proprie; c) scoaterea din Biserică a celor ce ies din autoritatea ei în privința misiunii Cuvântului. Deci, Sf. Apostol respinge orice altă linie de propagare a Cuvântului Evangheliei dacă şi în cazul că s-ar situa în afara liniei Bisericii. Prin urmare, Sf. Apostol nu ne lasă deloc a subînțelge că misiunea Cuvântului s-ar rezema pe imperiu ca „organism soteriologic”. Iar ca lucrurile să fie clare, Sf. Apostol recomandă ca cei ce ies de sub cuvântul şi autoritatea Bisericii să fie „însemnați” şi „excluşi”: „Şi dacă vreunul nu ascultă de cuvântul nostru prin epistolă, pe acela să-l însemnați şi să nu mai aveți cu el nici un amestec, ca să-i fie ruşine” (II Tes. 3, 14). Pentru unul ca acesta care îndrăzneşte să creadă că poate fi „paralel” Bisericii în pretenția propagării Cuvântului, Sf. Apostol propune „scoaterea lui din Biserică”, încât ideea Imperiului ca „organism soteriologic” se arată a fi mai degrabă alături de linia apostolică. Chestiunea devine încă mai clară când ne amintim cuvintele Mântuitorului păstrate de Evanghelia ioaneică: „Împărăția lui Dumnezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo, căci, iată, Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Ioan, 17, 20-21). Rămâne totuşi un lucru însemnat în tâlcuirea savantului rus la chestiunea misiunii imperiului, şi anume ideea că imperiul poate fi instrument providențial (el poate fi un instrument al justiției divine, de pildă, pentru popoarele lovite de nelegiuirea trufaşă a puternicilor lumii, ceea ce nu este acelaşi lucru cu calitatea intrinsecă de organism soteriologic). Tot astfel, imperiul se poate face suport pentru sacra ecclesia, însă el însuși nu poate fi sacrum imperium. Ideea aceasta apare la profetul Daniel, cum se ştie, dar şi în vederea profetului Ieremia asupra imperiului ca instrument al dreptății divine. Este imperiul pe care Dumnezeu îl îngăduie ca instrument care pedepseşte poporul pentru păcatele lui, dar tot acolo este menționată ideea imperiului ca instrument providențial pentru restaurarea justiției, a dreptății poporului și, implicit ca pedeapsă teribilă asupra împăratului și a imperiului însuși.
Imperiul poate juca un atare rol, de restaurare a justiției corupte, de înlăturare a nedreptății unui popor, dar nu poate juca rol şi misiune eshatologică. El participă la marea desfăşurare eshatologică, dar rolul de vehicul îndreptățit la misiunea Cuvântului revine, în termeni apostolici, numai Bisericii. Prin urmare, imperiul poate contribui la resturarea justiției corupte, a dreptului suprimat, a moravurilor degradate, dar nu poate avea misiune eliberatoare (soteriologică) paralelă la linia Bisericii, la misiunea apostolică a Cuvântului. Lucrul acesta este învederat de rolul pe care şi l-a putut asuma împăratul bizantin. El putea să ocupe un scaun în Sinod, dar numai ca primus inter pares, nu ca scaun superior al ierarhiei.
Aşa se face că Biserica şi tradiția îi memorează pe Sfinții Părinți şi Biserica în rolul central în lupta contra ereziei, nu împărații şi Imperiul. Memoria harismatologică îl pomeneşte pe Sf. Ioan Gură de Aur nu pe împăratul Arcadie în linia misiunii Cuvântului şi deci în lucrarea eshatologică şi în raport cu desfăşurarea marilor procese soteriologice ale poporului credincios din Bizanțul spiritual. În Biserica din Vlaherne poporul este cel ce se roagă şi el obține victoria, nu imperiul. Un popor cu credință slăbită ori guvernat de elite cu credința întoarsă pe dos (ca în cazul elitelor secularizate ale epocii moderne şi postmoderne), viețuind într-un imperiu puternic ar face din imperiu un organism mai degrabă malefic decât un organism soteriologic. „Tot capul vă e numai răni şi toată inima slăbănogită” (Isaia, 1, 5), strigă Isaia intuind cauza răului istoric: rătăcirea adusă de zvârcolirile păcatului ca principală cauză de blocare a acțiunii factorilor benefici în viața popoarelor, cei care, în acest caz, sunt una cu „învățăturile lui Israel”. O anume ambivalență interpretativă răzbate în analiza pe care o întreprinde dl Dughin în cartea sa, dar a-l întâmpina cu o sintagmă de sub care răzbate scrâșnirea unei maledicții este dezonorant și răufolositor (va urma).