Țăran până în cea mai profundă fibră a sa (chiar „ultimul țăran din Slătioara”, cum se declară adesea), ca orice gospodar preocupat de bunul și firescul mers al lucrurilor („Așa fac toți țăranii”), prin 2009, atingând o anumită vârstă, Dinu Săraru și-a asigurat locul de veci și lespedea ce i se va pune deasupra, de „piatră grea” „din care se cioplesc scările bisericilor din curtea mânăstirilor”, pe care a pus să fie săpate cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credința am păzit-o”. „Îmi era frică să nu-mi tragă a rău faptul că îmi pregătesc eu, așa, piatra de mormânt și mă grăbesc, dar până la urmă am reușit, voiam să văd și cât curaj am în mine…” Nu că s-ar teme de moarte, ci pentru că ar mai avea câte ceva de făcut pe aici („nu mi-e frică de moarte, cât nu mi-ar plăcea să mor în clipa asta. Aș vrea să mai stau […] nițel, să mai fac niște isprăvi…”), fiindcă, vorba episcopului Gherasim, „viața trebuie trăită, nu târâită”.
Ceva mai înainte, începuse să-și pregătească și o altă „piatră”, o „lespede” ce urmează a da mărturie despre existența sa și a-i marca „locul de veci”, a cărui conștiință o are: „am fost atât de amestecat în istoria acestei țări și niciodată la marginea istoriei”. Pe aceasta însă a pritocit-o mai mult, vreo cincisprezece ani, până când, în fine, a scos-o la lumină în 2019. Proiectul se numește Jurnalul unui personaj controversat. Rememorări provocate de Vartan Arachelian, numără peste 700 de pagini și a apărut la Editura RAO.
De data aceasta, amânarea ducerii la bun sfârșit a întreprinderii nu a fost cauzată de teama trasului „a rău”, ci, ne asigură partenerul său de dialog, de convingerea „că nu ne sunt zilele numărate” și deci mai are încă multe de făcut, căci nimic nu e mai obositor decât odihna. Pehlivan cum îl știu, eu una sunt convinsă că, dând, în fine, tiparului această carte, teama a fost învinsă inclusiv (dacă nu chiar în primul rând) de dorința de a fi spectator la reacțiile pe care le vor stârni „rememorările” sale, neputându-și refuza triumful ieșirii la rampă la finalul spectacolului. „Mie mi-a plăcut tot timpul să ajung în capul horei, să joc în capul horei; n-am reușit întotdeauna, dar așa a fost piesa”. Întrebat ce reacție va stârni această carte, răspunsul vine categoric: „Un scandal, un scandal imens, pentru că documentele sunt îngrozitoare…”! Cum să lipsești de la așa ceva?!
Personaj controversat și înainte de 1989, făcând parte din acei „disidenți mascați” (în formularea lui Vartan Arachelian), „slugă la doi stăpâni” (în cea a lui Dinu Săraru), dar, mai ales după evenimentele din decembrie 1989, i s-a reproșat că ar fi fost ofițer de securitate la Canal, agent al Securității, oportunist, tiran, „ceaușist, stalinist, titoist, franchist, arafatist, gadafist, […] n-am ratat niciuna dintre personalitățile legate de dictatura veacului al XX-lea cu care să nu fi fost asemuit”, dar și că ar fi furat mobilă scumpă de la Teatru („Cum să mă facă pe mine hoț?”), ajungându-se până la aberanta acuză apărută anonim în Programul Radio că are picioarele strâmbe („ceea ce nu am!, iar asta m-a indignat peste poate!”).
După ce valul de furie și zgomot post-decembrist s-a mai domolit, după ce fusese zdravăn „dat pe răzătoare” (D.R. Popescu), au început să se facă auzite aprecieri de genul „vital, generos, tiranic, debordând de energie și exploatând magistral energia celor din jur, cu un excelent simț al teatrului, cu fler pentru talente, creator, ca nimeni altul, de evenimente…” (Adriana Popescu), „un om cu picioarele pe pământ și cu sufletul în cer” (Eusebiu Ștefănescu), „întemeietor cultural” (Răzvan Theodorescu) – venite din partea foștilor colaboratori și a prietenilor (câți i-au mai rămas), dar și dinspre furioșii detractori post-revoluționari: „recitalul său managerial era un amestec de angoasă, șiretenie și persuasiune, un joc acrobatic, abil și periculos, fără plasă, care se putea sfârși, oricând, cu o prăbușire în gol” (Octavian Paler, „unul dintre cei mai aprigi detractori”) – care prăbușire s-a produs, culmea!, după căderea regimului comunist! „Fără Dinu Săraru n-am fi avut nicio șansă în războaiele astea” – recunoaște Valeria Seciu, la doar un an de la „execuția” din 8 ianuarie 1990 la care participase foarte activ. Ba chiar să fie invitat, în 1992, de Vartan Arachelian, la un dialog televizat pe care, totuși, societatea (partea ei devenită deodată atât de anticomunistă și de intolerantă) nu l-a primit cu normalitatea cu care ar trebui să fie receptat un act jurnalistic. Așa că și temerarul realizator tv a intrat în morișca acuzelor. El însuși personaj controversat, dat afară de la Televiziunea Română și înainte (1983) și după (1991) schimbarea de regim, ajuns în conducerea executivă a Alianței Civice, lui Vartan Arachelian îi este dat să se convingă, nu doar pe seama intervievatului său, ci și pe propria-i piele, că în politică dreptatea și adevărul nu merg mână în mână, coaliția fiind chiar imposibilă.
Cel care a „provocat” la rememorări această „personalitate incitantă, incomodă multora, chiar sieși sau familiei, dar, mai ales, mediocrităților” (într-un proiect izvorât din admirația pentru „oamenii care fac”, în contrast cu „cei care doar vorbesc”) scrie în excelentul cuvânt prefațator (De ce) despre „o lungă suită de convorbiri cu afirmații deseori tulburătoare despre natura complexă, contradictorie, versatilă a relațiilor interpersonale […] comportamente deviante pe care ne-am propus să le autentificăm prin documente irefutabile, grave și acuzatoare”, ce se constituie într-un „probatoriu asupra căruia cititorul are posibilitatea să se pronunțe”. Intenția declanșării acestui demers nefiind să supere pe cineva, ci să lase „celor ce vin documente despre ceea ce suntem, de ce și cum am ajuns în fălcile Istoriei”.
E de menționat aici că, în timpul trecut de la încheierea convorbirilor și până la apariția lor, Dinu Săraru a scris (prin dictare) și a publicat trei romane (Corrida, romanul „curajului de a fi pregătit să-ți înfrunți moartea”, Ura din ochii vulpii, „romanul unei mari dezamăgiri”, ambele în 2017, și Marele premiu la Monte Carlo sau dedublarea, cartea „detașării de mine însumi” din 2018) în care apar câteva dintre dramaticele întâmplări ce i-au marcat existența, dar, ca să-l cităm pe autorul lor, „aceste pagini […] sunt supuse legilor romanului; adevărul lor adevărat este cel al romanului, nu al realității inspiratoare, sunt pagini de roman, deci ficțiune, deci adevăr artistic și astfel, numai astfel pot fi considerate ca o oglindă necruțătoare a adevărului…”
Iată că acum „rememorările” protagonistului părăsesc regula ficționalizării, sunt susținute de documente și fotografii ce ocupă peste 170 de pagini din economia volumului, fapt ce face ca Jurnalul să fie un adevărat „dosar”. Un dosar nu pentru acuzare sau apărare, ci pentru neuitare, căci, zice Vartan Arachelian, „odată cu dispariția ultimilor mărturisitori, riscă să se impună lucrarea demolatorilor de statui”. Interesant e că, deși coautorii „se deosebesc fundamental”, amândoi își asumă rolul de „mărturisitori”.
Volumul este rezultatul unei „călătorii îndelungate”, pe parcursul a multor ani, cu ocolișuri și reveniri, asemenea curgerii unui râu de câmpie, cu meandre și întoarceri, presărat însă pe alocuri cu vârtejuri ce antrenează în mișcarea lor circulară câteva teme majore către care converg, iar și iar, ițele povestirii: Teatrul Mic, rădăcinile, țăranii…
Foarte bun ascultător, profesionist cu o îndelungă experiență în materie, Vartan Arachelian își lasă interlocutorul să se desfășoare, nu îl întrerupe pentru a se băga el în seamă, nu e deranjat de revenirile asupra unor întâmplări deja relatate („redundanța […] am tolerat-o și pentru a indica o realitate psihologică a memorialisticii. Și anume, cât de alunecoasă e până și memoria pe care o socotim fidelă…”).
Într-o enumerare aleatorie, găsim în acest Jurnal gânduri despre locul natal („Acasă nu am fost și nu sunt decât la Slătioara”), despre acea Oltenie de sub munte de unde își trage rădăcinile („eu rămân fiul învățătorului de țară Costică Săraru, cu extracția asta de boiernaș de țară din Oltenia de sub munte”), cu bijuteria numită Bisericuța din Viorești și crucea de la 1812 de pe un vârf de deal, dar, mai ales, cu țăranii ei, la care se întoarce constant, căci „vreau să protejez, odată cu candoarea lor, ideea unei anume spiritualități pe care a pierdut-o atât de păgubitor societatea românească de azi”. Țărani – precum acel Năiță Lucean, devenit mai târziu personaj de roman, consăteanul care s-a întors „manual-hipo”, adică pe jos, de la Stalingrad, pentru care „războiul era și o descoperire a lumii”, impresionat, pe front, de moartea cailor, iar la Odessa, de „strămoașa noastră maimuța care plângea” la circul de acolo. Ori precum Costică Căpitanul, dotat cu „capacitatea de a sintetiza istoria”, pentru care debarcarea din Normandia s-a desfășurat cam așa: „Eu tăiam lemne la un neamț în curte și odată s-a auzit ca un cutremur și nu s-a mai înțeles nimic și nu s-a mai văzut nici soarele, și când s-a văzut iar soarele, era americanii!”.
Despre drama dedublării, declanșată la o vârstă fragedă, ocultarea originii sociale și mistificarea biografiei, „zigzagul biografic îngrozitor de dureros și de obositor, ca să supraviețuiesc”, experiența celor trei luni de lagăr, la 21 de ani, care a marcat instalarea Fricii (cu literă mare!) „paralizantă până în ziua de azi!”.
Despre „oaza de libertate” (zisa lui N. Breban) care a fost Teatrul Mic: succesul cu Niște țărani, piesele montate de Cătălina Buzoianu („poate cel mai mare regizor român din România de după război”), cozile interminabile la casa de bilete, scandările „Vrem teatru, nu pâine”, turneele prin țară, secrete din culise (tubul cu oxigen care i se aducea lui Ștefan Iordache în pauzele spectacolului cu Richard al III-lea ce dura cinci ore), aventura cu O scrisoare pierdută, mai ales interminabilul „mers pe sârmă” („Am făcut compromisuri, am făcut plecăciuni. A fost tributul pe care l-am plătit ca să jucați cu strălucire”). Dar și despre drama numită Teatrul Mic, asupra căreia revine obsesiv de-a lungul întregului Jurnal.
Despre aventura directoratului post-revoluționar de la Teatrul Național, cu multele sale realizări, dar și cu dezamăgirea „demolărilor” ce au urmat (dintre care cea mai gravă mie mi se pare a fi ștergerea numelui lui Caragiale din titulatura instituției): „Nu pot să înțeleg această obstinație cu care s-a zbătut actualul director ca să deznaționalizeze Teatrul Național din toate punctele de vedere și să facă din Teatrul Național […] un mall cultural!”
Despre artiștii de odinioară, când breasla scriitorilor „trăia bucuria meseriei și a boemei frumoase, bucuria cuvintelor și a jocului de cuvinte”, iar actorii „știau să meargă, știau să dea mâna, domnule, veneau la repetiție cu trăsura și cu automobilul, cu manșetă, cu batistă în buzunarul de la reverul stâng, nu veneau, ca acum, în blugi, într-o izmană…”. Despre scriitorii care aveau simțul proprietății și conștiința propriei valori – Cezar Petrescu circula cu un „Ford cu mustăți” și avea vilă la Bușteni, Liviu Rebreanu („pentru care am cel mai mare cult și ca om, nu numai ca scriitor”), stătea la masă la Capșa „ca un senior”, umbla cu Rolls-ul și-și îngrijea gospodăria de la Valea Mare, Arghezi „avea un cult al proprietății și o mândrie de gospodar nemaipomenită”. Și, desigur, taciturnul Sadoveanu, de la care a învățat lecția „extraordinară” a conștiinței propriei valori, pe care „scriitorul român și artistul român n-au știut să și-o însușească. Au fost mulțumiți cu ce li s-a dat și s-au gudurat…”.
Despre Zaharia Stancu („un mare boier”, „înalt, frumos, cu ochii vineții, verzi-vineți așa, cu un glas teribil”) și ireconciliabilul lui conflict cu Eugen Barbu, despre Petru Dumitriu („bărbat falnic, puternic, de un cinism pe care i l-am admirat, care privea lumea ca un învingător…”), „cel mai important prozator român modern”.
Nu sunt omise nici considerațiile despre „scriitori mediocri, dar cu funcții de răsunet, dintre care nu lipseau nici Jebeleanu, nici Dan Deșliu, nici Bogza, nici Cicerone Theodorescu […] nici Crohmălniceanu, nici Paul Georgescu”, nici despre tagma scriitoricească de azi, când „viața la Uniunea Scriitorilor este de un fals extraordinar, cu bonjourimea de trei parale!” și cu confrați ce n-au „alt subiect decât migrenele” personale: „M-a enervat ideea omului care e scriitor și nu poate povesti decât faptul că e scriitor, cum scrie el și povestește și la masă, și la closet și făcând copii, și la biserică, și acasă, că el e scriitor, că el e artist”.
Despre lumea interbelică „foarte protocolară” (când salutul Am onoarea! „nu puteai să-l folosești dacă n-aveai onoare!”) a Bucureștiului de altădată („era foarte multă civilizație în București și foarte mult respect, și era foarte multă bună-cuviință”), chiar și a Bucureștiului „patriarhal” din anii 50-54, „extraordinar de frumos în amurgul lui”.
Despre acea „revărsare de ură” și acea „nevoie de autosalvare” numite Revoluție, cu personajele sale definitorii („aveam sentimentul că în fiecare revoluționar se ascunde și câte un mic comunist”), cu toți îmbogățiții acelui „circ” („Unii și-au făcut moșii, și-au făcut averi, și-au făcut vii, și-au făcut crame, și-au făcut magazine, și-au făcut grupuri de presă, și-au făcut – eu știu? – mausolee, dar nu au construit nimic pentru societate, în afară de un tobogan pentru revărsarea unei lave de ură și discordie, de învrăjbire în mijlocul acestui popor!”), cu „«disidenții» bucureșteni” care „toți! – veneau la spectacolele Teatrului Mic și Foarte Mic și mă felicitau…”, iar acum declarau drept pustiu cultural „o țară care clocotea de fapte culturale!”. „Ce câștig au avut acea intelectualitate română și acei reprezentanți ai spiritualității române care, venind brusc la Putere, se uitau indiferenți cum se dărâma ca o șandrama toată agoniseala noastră culturală?”
Despre procesul comunismului ce a fost „o comedie grotescă și jalnică, nedemnă de poporul român”.
Despre naționalism și identitate națională („sunt mândru că sunt naționalist! Prin naționalism înțeleg această mare iubire de țară, de locul tău, de cerul tău, de istoria ta, de tradiție, dar și de viitorul pe care trebuie să-l construiești, dacă ești naționalist. Sigur, trăiesc în această iubire, în patima mea, în această iubire pentru țară și în această mândrie că sunt român!”), căci, „cu cât ești mai național, cu atât ești mai universal. Nu poți să fii universal fără identitate! Cultură fără identitate națională nu există!”
Despre amiciție (care „este ca zăpada mieilor primăvara, se topește cât ai clipi din ochi”) și prietenie (care „este mai rară, iar între scriitori, se știe, foarte rară”, atât de rară încât a intrat în legendă) – un sentiment „atât de rar, încât nu știu dacă lumea modernă îi va mai găsi locul pe care altfel îl merită și pe care e greu să-l definești dacă nu ai puterea să îl împlinești”.
Despre solidaritate („nu e vorba de Dinu Săraru aici. Aici e vorba despre cum este posibil să nu fim solidari în momentele care sunt reprezentative, semnificative, uneori esențiale, pentru istoria țării, pentru că un intelectual dacă nu se identifică cu ceea ce se întâmplă în țara lui, la un moment dat, e un intelectual marginal și e trist pentru un intelectual cu ambiție să n-aibă asemenea pretenții”), într-o vreme când „este o lipsă de solidaritate națională în interiorul acestui popor”, iar „prieteniile nu mai sunt longevive și dezinteresate”. „Mărturisitorul” Dinu Săraru constată cu amărăciune că „nu găsești prea multe împrejurări semnificative pentru a elogia ideea de front comun la nația noastră” și atrage atenția că „nu se poate construi o societate solidară cu oameni care, la primul prilej, se denunță, se sfâșie, fac tot ce este posibil ca să măture tovarășul de drum!”.
Despre „condiția morală a societății românești” de dinainte („dacă nu te-a durut nimic la căderea Văcăreștiului, nu te poate durea nici la căderea cumnatului, a fratelui, cuscrului, vecinului, consăteanului, conjudețeanului, conaționalului”) și de după 1989: „suntem lipsiți de luciditate”, „nu mai avem tăria să ne uităm atent la noi”, „suntem blestemați, trebuie să fracturăm totul și fracturăm totul, și viața noastră”. Analistul atât de atent și de profund constată o „degradare agresivă a ființei spirituale românești”, o „degradare morală” „la nivelul întregii societăți. Un popor a cărui fibră morală a fost stricată s-a degradat până la formele cele mai jalnice, încât această drojdie a ieșit afară din acești oameni, în acele zile [din decembrie 1989], și s-a instalat, în întreaga societate românească, o ură viscerală”. „Ce răutate domină sufletul românesc…?”, se întreabă deznădăjduit Dinu Săraru.
Și de aici discuția se îndreaptă, firesc, spre „demolarea statuilor” („Demitizezi omul ca să arunci opera în neant? Pentru ce? De ce să n-avem bucuria că avem și noi înaintași? De ce nu trebuie să avem și noi, în România, niște oameni mari?”) și spre nevoia de modele: „Ideea este nu de a confisca, ideea este de a desființa modelele și este cumplită, pentru că o societate, o națiune care nu are repere este o națiune săracă și goală de suflet. Cu ce mergem noi înainte?” Cu atât mai mult, cu cât trăim „într-o lume a singurătății unei societăți mutilate spiritual de tăvălugul globalizării cu orice preț și într-un climat social ca acela al României de astăzi, care este primejduită fără drept de apărare de pierderea identității naționale și de spirit…”
Dacă ar fi să stabilim punctul de fugă al acestor „rememorări”, fie că e vorba de comerțul cu sfinți, de „Bibă ăl bătrân din deal”, de țărani, de intelectuali, de trădare, de solidaritate, de ură, de iubire, de devotament, de război, de disidență, de premii și recompense, de monarhie, de recunoștință, de „bodygarzii care păzesc furtul”, chiar și de „maidanezi imperiali” Tilică și Pantilică, acesta ar fi natura umană și specificul național: „eu tot încerc să descifrez acel mecanism psihologic care a făcut ca unii intelectuali români să cedeze unei nefericite doctrine, pe care Răzvan Theodorescu o numește «doctrina tranzacționistă»” (mai pe șleau: turnătoria la români), care s-a manifestat „de-a lungul vremii, începând de la prima renaștere a românilor, doctrină care s-a manifestat și în timpul lui Brâncoveanu, și în timpul altor domni celebri” și de care e evident că nu ne dezbărăm.
Se pare că, asemenea comportamentului unei falii tectonice tensionate, prin romanele menționate mai înainte s-a descărcat mare parte din energia subterană, astfel încât acum nota generală a Jurnalului nu este una revendicativă, resentimentară, încrâncenată.
Poate și pentru că „Domnule, eu nu am putut să urăsc pe nimeni, absolut pe nimeni…!” sau poate fiindcă, așa cum observă Vartan Arachelian, „schimbarea existențială avea să-l pună în postură contemplativă”, l-a „umanizat” și înțelepțit – „luptătorul” s-a spiritualizat și s-a detașat. Cu siguranță, și pentru că, sugerează soția protagonistului, timpul și o nefericită experiență familiară au estompat și durerile, și dezamăgirile, și înverșunarea.
Dar, fără îndoială, și datorită „unei înclinații spre comedie pe care o am eu așa”, acum Dinu Săraru își permite să pună în scenă un ultim spectacol de mare succes, un spectacol la care el însuși a devenit spectator și de care se amuză copios. Chiar dacă, de cele mai multe ori, asistăm la un „uriaș”, un „apocaliptic” comic grotesc, negru ori mai absurd decât teatrul absurdului!
Înzestrat cu o mare putere de portretizare, atent la detaliu și la nuanță, pamfletar redutabil, dotat cu geniu oral, cu har de povestitor din categoria celor care își „joacă” în fața auditoriului comedia propriei vieți, Dinu Săraru își pigmentează lungul său Jurnal cu scene de un haz nebun (sosirea unui îmbogățit la o petrecere cu elicopterul „ca să le arate la toți cât de puternici sunt ei”: „nimeni nu s-a gândit ce poate să facă un elicopter când aterizează! Și le-a dărâmat toate mesele, și le-a răsturnat toate sticlele, toate sarmalele, totul a fost făcut praf!”), devastator (precum portretul celui mai longeviv actor, „o comedie bufă, uriașă, în istoria teatrului”) sau amar (un regizor promovat de directorul Teatrului Mic „mâncase la mine ouă prăjite cu o zi înainte și a doua zi încetasem să exist pentru el, cu ouă prăjite cu tot!” ori ziaristele BBC venite „să-l vadă pe fostul comunist Dinu Săraru, detronat de la Teatrul Mic”, cărora „le-a pus Viviana o masă”, „au mâncat fetele de nu mai plecau și mă arătau pe mine, mă denunțau la englezi: «Uitați-vă la el, omul lui Ceaușescu!»”) sau tragicomic (precum antologica scenă al cărei protagonist e un fost președinte al Radioteleviziunii, Vasile Potop, „nătâng” și „virgin în ale cititului”, pus pe jar de Dinu Săraru și Tudor Vornicu) ori sinistru (colectivizarea cu mortul… tremurând pe masă sau comedia neagră a funeraliilor lui Aurel Baranga, „cea mai mare bătaie de joc pe care a suferit-o regimul totalitar”, față de care „teatrul absurdului e nimic!”). Într-o „comedie grotescă și apocaliptică” se transformă relatarea drumului în Tiraspol și discuția cu săteanul Băț Ion, care despre unirea cu Țara zicea doar: „două sărăcii” și care stătea „cu ochii la TeleStankino” în timpul războiului din Transnistria. Și exemplele pot continua.
Poem al Olteniei de sub munte, nostalgică evocare a vremilor de mult apuse, detașată analiză a naturii umane și lucid rechizitoriu al societății românești, documentar, lecție de viață, Jurnalul, „lespedea” literară ce se va așeza peste existența lui Dinu Săraru, este, în fond, dovada împăcării cu sine și cu ceilalți: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credința am păzit-o”.
Comentarii recente