Biografia și opera poetului, prozatorului, eseistului, teologului, filosofului, publicistului, traducătorului și memorialistului Nichifor Crainic (n. 24 decembrie 1889, Bulbucata, jud. Giurgiu – m. 21 august 1972, București) nu sunt cercetate și cunoscute de tinerii istorici literari din rațiuni diverse.
După eliberarea, condiționată, din detenție, poetul și profesorul Nichifor Crainic nu izbutește să-și publice sau să-și restituie nici măcar o singură carte față de alți colegi ieșiți din spațiul carceral al României.
Nichifor Crainic (1889-1972)
Este folosit ca instrument al propagandei comuniste și colaborează, cu voluptate, în presa destinată românilor din străinătate, Glasul Patriei și Tribuna României, care aveau misiunea de a sensibiliza pe unii conaționali să se reîntoarcă acasă pentru totdeauna.
A scris enorm în paginile acestor reviste crezând că, astfel, își va putea salva opera literară și filosofică. Nu a fost cu putință oricâte demersuri a întreprins.
După cincisprezece ani de detenție, fără proces și condamnare și după încă un deceniu, 1962–1972, de așteptări și iluzii, poetul Șesurilor natale moare fără să fie reabilitat politic și, mai ales, cu o imensă tristețe că nu și-a restituit măcar o parte a operei.
Posteritatea este la fel de apăsătoare, de tristă și de iresponsabilă. Câteva succinte biografice și unele reeditări, parțiale, nu conving.
La trecerea în neființă a lui Nichifor Crainic s-au rostit emoționante discursuri funebre, dintre care încredințez, acum, revistei Sud, pe cele ale lui Radu Gyr și Nicolae Crevedia, prieteni și colaboratori apropiați ai marelui dispărut.
Ele sunt elocvente și surprind aspecte esențiale din biografia fizică și spirituală a lui Nichifor Crainic.
*
Îndoliată familie, triști prieteni, mâhniți colegi,
Îmi revine și mie, unuia din ultimii amici în viață ai marelui dispărut, mie, uneia din odraslele literare crescute între spicele, grele de rod, ale Gândirii, amara sarcină de-a picura, la căpătâiul său, nu simple fraze, ci lacrimi cuvântătoare.
Și, dacă mi se iartă adânca emoție de care sunt cuprins, iertată fie-mi, rogu-vă, și răsturnarea faimosului dicton latin: De mortuis nihil nisi bene, printr-un citat din Voltaire: Pour les vivants certains ménagements, pour les morts, aucun, sau pre limba noastră: să acordăm celor vii oarecare cruțare, dar morților, niciuna!…
Îngăduiți-mi, deci, ca sub protecția ilustrului cugetător și istoric francez, să rostesc, în aceste clipe cernite, doar limpedele adevăr.
Tacă, în fața majestății morții, nu numai elogiile de complezență, dar și ranchiunele personale, impostura critică, ori denigrările pornite din biata nimicnicie omenească.
În urmă cu mai bine de doi ani, la sărbătorirea octogenarului Nichifor Crainic, sub bucuria aniversării, s-a vorbit mult despre el: poetul clasic, excelentul gazetar, înflăcăratul iubitor al româneștii sale țări. Nu voi mai stărui, așadar, asupra bogatelor daruri care i-au înzestrat condeiul, îndeajuns subliniate, ci voi reliefa alte laturi ale complexei sale personalități: scriitorul generos, îndrumătorul către genuri literare, unele cu totul noi, iar altele aflate în adormire, omul de vastă cultură.
Nu, durerea ce mă copleșește lângă sicriul veneratului meu prieten, nu mă poate împiedica să afirm că Nichifor Crainic a reprezentat, pentru cultura autohtonă dintre cele două războaie mondiale, ceea ce reprezentaseră, în secolul trecut, un Ion Heliade Rădulescu, un Gheorghe Asachi sau un Kogălniceanu: stimulatorul fierbinte, nepătimașul încurajator de talente, îndreptarul spre izvoarele românești de inspirație, neistovitul îndrăgostit de valori artistice și literare.
Imprimând culturii naționale propriul său elan spiritual, Crainic a strâns, în jurul revistei Gândirea, aproape toate strălucitele talente ale generației lui, de la Lucian Blaga la Ion Pillat, Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Gib Mihăescu, O.W. Cizeck și alții, deschizând, larg, porțile publicației autenticelor tinere talente, indiferent de cromatica lor literară sau politică.
Generoasă, pana lui n-a șovăit să evoce pregnantele figuri care înnobilaseră, cândva, cultura și arta românească, închinând, deopotrivă, medalioane marilor scriitori dispăruți și marilor pictori contemporani. În paginile aceleiași reviste, Crainic, înnoitorul, a creat și promovat eseul literar și filosofic, neabordat, până atunci, în publicistică noastră, eseu de o rară diversitate, de la propriile-i studii de idei la acelea ale unor Blaga, Ion Petrovici, Tudor Vianu, Basil Munteanu, Al. Busuioceanu, Petre Pandrea, D. Caracostea, Brucăr, D. Stăniloae, V. Băncilă, Dan Botta. Din coloanele Gândirii au pornit desăvârșindu-și personalitatea, erudiți și cărturari, istorici și critici literari ca G. Călinescu, Ovidiu Papadima, Al. Dima sau filosofi ca V. Băncilă, Mircea Eliade, Const. D. Ionescu.
Radu Gyr (1905-1975)
Poetul, eseistul, gânditorul s-a dovedit, simultan, un ager ochi critic: sub avalanșa romanului ce tindea să luxeze și să înlocuiască proza scurtă, el a îndemnat la renașterea nuvelei, rămasă, câtva timp, în letargie și reînviată în periodicul său. Tot lui Nichifor Crainic îi revine întregul merit de-a fi convertit vechiul „semănătorism”, limitat la idilism edulcorat și la decorativ exterior, în tradiționalismul literar sprijinit pe specificul de conținut, pe tezaurul ideatic și spiritual, inedit, al etnicității noastre. Totodată, departe de-a fi un „mistic obscurantist și fanatic”, așa cum unii ponegritori încearcă încă să-l prezinte, autorul Nostalgiei Paradisului a fost un subtil interpret al tradițiilor metafizice autohtone, ale căror amprente le-a identificat în creația noastră folclorică, iconografie, poezie, muzică, plastică, propunându-le, în același timp, și artei moderne. El a instituit un moment de gândire originală, în peisajul filosofic românesc.
Cândva, aceste splendide însușiri ale omului de reală cultură și condei, nu vor mai fi expuse în simple afirmații orale, ci vor restitui, cu justețe, istoriei literare, ampla, minunata personalitate a lui Nichifor Crainic, pe care, dacă nu-i aducem suficiente omagii postume, nu avem nici destule lacrimi pentru a-l plânge, cum i s-ar cuveni.
Despărțindu-ne, cu inimile frânte, de scumpul și veneratul nostru prieten, am vrea să auzim, parcă, foșnirea holdelor din șesurile lui natale, murmurându-i: Ion Nichifor Crainic, fie-ți ușoară țărâna adoratei tale patrii. Fii spic de grâu, ca grâul pe care l-ai slăvit în stihuri, și pâine fii, ca pâinea sfântă pe care ai cântat-o!
Radu Gyr
*
Întristată adunare,
Nichifor Crainic cel neostenit doarme. A adormit pentru totdeauna. Încă cu mulți ani înainte de ultimul război, manualele școlare înserau biografia și opera sa. Cincisprezece enciclopedii străine i-au reținut până acum numele. Copilăria poetului a fost destul de trudnică. Într-un interviu, pe vremuri, Nichifor Crainic spunea: am și acum la mâna stângă cicatricea unei răni adânci: mă tăiasem cu secera! Noaptea, copilul se ducea cu caii în țarină să-i pască și întreaga lui ființă trăia înfiorată în cosmos. În clasele primare a avut norocul unui învățător „genial”, cum îl numea el. Acesta era Constantin Spânișteanu, unul dintre tinerii mari entuziaști ai lui Haret, cunoscut în mișcarea cooperatistă de pe vremuri. Împins de brațul destinului, Ionică pleacă desculț la București, dă examen la seminar și obține o bursă. Ca să câștige bani pentru îmbrăcăminte, dă câte-o meditație în timpul verii. Student la teologie, e tot strâmtorat: trăiește tot din lecții, dintr-o sinecură – făcea contabilitate! – și din glasul său melodios, cântând în strana bisericii Zlătari, duminica și sărbătorile. Face un timp, în condițiuni tot precare, studii sacre și la Viena, unde se împrietenește cu Lucian Blaga. Cartea pe care am învățat-o și bruma ce sunt, spunea el într-alt interviu, mi se pare că sunt o răzbunare a neamului de analfabeți din care mă trag.
Începe să publice la Luceafărul de peste munți, apoi la Semănătorul și alte reviste și e remarcat cu elogii de Nicolae Iorga. Tânărul scriitor trăiește apoi epoca neutralității, când opinia publică era dominată de verbul înălțător al unor mari patrioți ca Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Delavrancea, Octavian Goga și Nicolae Iorga, toți silind intrarea noastră în acțiune în scopul dezrobirii provinciilor sugrumate. Vine mobilizarea și Octavian Goga se angajează voluntar pe frontul de la Turtucaia. În restriștea retragerii, niște copii-cercetași ațin pe Jiu cu fragedele lor puteri inamicul. Una dintre primele jertfe ale tragediei noastre din 1916 era fiica nefericitului poet Șt. O. Iosif, autorul marșului La arme, prefăcută copila în bucăți de bomba unui dirijabil german! Poetul Mihail Săulescu căzuse, ucis de glonț, la Predeal, sublocotenentul Panaitescu-Perpessicius pierduse brațul drept în luptele din Dobrogea. Doi generali, Dragalina și Poetaș, răniți, își pierduseră viața. De asemenea, doi fii ai lui Petre Carp, ambii ofițeri. Copiii Olteniei și ai Teleormanului de câte 14-15-16 ani, în opinci și cu câte o trăistuță la spinare luau în șiruri lungi, nesfârșite, calea exodului spre Moldova. Șesurile natale ale lui Nichifor Crainic, la Ghimpați, la Naipu, la Bălării și pe Argeș, erau bătute cu tunul! În aceste zile, Nicolae Filipescu, acel bărbat de foc, se stingea de inimă rea în București. Deși ca teolog era absolvit de obligațiunile militare, în ceasurile acelea de tragedie națională, poetul Nichifor Crainic urmează steagul țării și slujește ca sergent-sanitar în spitalele din Iași. La lumânarea de la capul câte unui muribund scria poezii și articole pentru ziarul oficial România, condus de căpitanul Mihail Sadoveanu, îmbărbătând ostașii care, devale la Oituz și pe linia Mărășeștilor, țineau piept unui puternic imperiu militarist cotropitor! Un moșneag, Vlahuță, pierdut sub căciulă, într-un palton gros încins cu o curea și cu un toiag în mână, în iarna grea din 1917, cobora în tranșee și-i îndemna pe ostași să reziste! Poetul Vasile Voiculescu, medic militar acum, îngrijea pe însângerații de pe targă. O copilă tot de pe Jii, cădea, vitează, în fruntea unui pluton. Acolo, în Iași, scrie Crainic în Memoriile sale, încă nedate la iveală, Nicolae Iorga și primul-ministru, chibzuind într-un birou modest, erau surprinși plângând adesea amândoi, soarta unei țări redusă la cele câteva județe ale Moldovei, încleștată în lipsuri și decimată, soldați și populație civilă, de tifosul exantematic. Ochii aprinși ai lui Delavrancea n-au mai apucat să vadă izbăvirea și s-au stins și ei, tot acolo, de jale.
Nicolae Crevedia (1902-1978)
„De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii”. Așa vremi a trăit și din ele a ieșit ideologia lui Nichifor Crainic, cu rădăcini în sămănătorism și mai ales în scrisul și toată activitatea lui Nicolae Iorga, cel care covârșea epoca. Semănătorismul el însuși ardea în flăcările lui Eminescu și toți în opera Daciei literare, în cronici, în toate faptele părinților cei mai din adânc.
Casa în care se născuse poetul se găsea lângă primărie, lângă școală și biserică, adică în preajma celor trei principii care rânduiesc viața noastră pământească și cea veșnică. Contactul cu minunile naturii, priveliștea atât de magnific solară a câmpiei muntene, dogorile ei, și seara cu un cer înfricoșetor de bogat în aștri, cerul care-l cutremurase atâta și pe Immanuel Kant, toate acestea îi creaseră încă de mic lui Nichifor Crainic o sensibilitate evlavioasă, la care s-au adăogat anii lungi de educație teologală. De unde a ieșit și poezia semnată cu unul din cele mai fericite pseudonime din literatura noastră. Această lirică e aceea a „șesurilor” „dulci ca lenea“, a „pământului“ și a „darurilor“ sale, a datinilor, a petrecerilor robuste cu prietenii, a baladelor cu haiduci, a dorului de viață, a dragostei de viață și cinstire a străbunilor, a legăturii ființei noastre intime, împăcate, cu cealaltă patrie „de peste veac”, cu cerurile.
Limpede ca un cristal, alcătuită în general în strofe cu ritm și rime perfecte, de o rară puritate de sentiment și de expresie modernă. Miracolul creației artistice e mare, într-adevăr. Poezia noastră cunoaște două cazuri, când doi creatori ieșiți din marea umilitate, pictorul Nicolae Grigorescu și poetul repauzat din fața noastră, au rămas în arta lor cuminți, puri, optimiști. Tot astfel și Coșbuc, fecior de simplu preot de sat și atât de încercat și el în viață. Din ce fond de sănătate ancestrală s-a ales sufletul lor, care n-a văzut în lume decât puritatea, lumina, armonia, frumosul! Nu arta care-i este net superioară, ci idealul de bine, de frumusețe, de jertfă și omenie și le-a însușit poate și de la Vlahuță în preajma căruia a stat cândva.
După așezarea păcii, în 1919, Nichifor Crainic colaborează la ziarul Dacia, condus de Vlahuță și Brătescu-Voinești. Face parte din redacția ziarelor Cuvântul și Curentul apoi, și scoate un ziar al său personal, Calendarul, la care am fost și eu redactor. Între atâtea campanii și probleme pe care le pune, e și aceea, curajoasă, a putregaiului din jurul Coroanei, ceea ce îi atrage mânia fostului monarh, Carol al II-lea, și întâia suspendare a gazetei. Față de clasa muncitoare, a arătat în articolele sale și în rubricile din ziar, numai solicitudine. În februarie, 1933, când s-a-ntâmplat grozăvia de la Atelierele Grivița, Nichifor Crainic mi-a spus: „Du-te, mă, și vezi ce-a făcut sinistrul ăsta de Vaida!” (Vaida-Voevod, lider naționalist, era șeful guvernului.) „Ia un fotograf cu tine și scrie tot, tot, cum a fost“. Blestemând ticăloșia, 6 numere consecutive, am arătat pe câteva coloane cu fotografii, traiul amar al muncitorilor, cum s-a ajuns la conflict cu autoritățile și sângele care s-a vărsat.
În 1922, preia conducerea revistei Gândirea, întemeiată de Cezar Petrescu la Cluj, și cu sacrificii bănești personale și respectiva bătaie de cap și pierdere de timp și interese, în cea mai elegantă formă pe care a cunoscut-o publicistica românească, a făcut-o să apară regulat timp de 22 de ani. Gândirismul, studiat astăzi în manualele de școală, predat studenților la Universitate, înserat în istoriile literare cele mai recente, nu intră în căderea mea să-l discut în toată amplitudinea lui; nu sunt critic literar, apoi am colaborat și eu la revista care-a dat numele acestui curent. În câteva eseuri, redactorul revistei, căci așa își zicea el, cu modestie, pe ultima copertă, a schițat câteva linii din noua orientare a publicației, care, spunea el, pleacă de la semănătorism, dar nu îl continuă. Tradiție, „dinamică” înțelegem noi, nu paseism romantic, solidaritate cu pământul patriei. Cultura trebuie să crească organic pe ființa noastră proprie, nu prin împrumuturi. Organicitatea aceasta se găsește în creația populară, în altarele sărace ale credinței bătrânilor noștri și ea se razimă mai ales pe oamenii satelor de unde mai târziu și ideea de etnicism.
Rebreanu și Lucian Blaga, în discursurile lor de intrare la Academie, făcuseră și ei „elogiul satului” și „țăranului român”.
Ștefan Dimitrescu, Golful Balcic, 1930
De Gândirea și-au legat numele scriitori ca Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Emanoil Bucuța, Mateiu Caragiale, Tudor Vianu, Lucian Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu, Adrian Maniu, Ion Marin Sadoveanu, Aron Cotruș, O.W. Cisek, Ion Barbu, Victor Ion Popa, Ion Petrovici. Tot din gruparea revistei mai făceau parte sculptorul O. Han și pictorii Steriade, Teodorescu-Sion, Șt. Dimitrescu, Demian.
Jean-Alexandru Steriadi, Bărci la mal
Concepțiile lui Nichifor Crainic nu erau strâmte, ci cu totul cumpănite. Dorea o bună conviețuire între noi popoarele conlocuitoare și cele vecine. Paginile Gândirii vorbesc despre aceste colaborări și vizitele pe care conducătorul ei le-a făcut la megieși. A fost atacat și a răspuns. Era un ironist și un polemist de rasă. Articolele și eseurile sale aveau o ținută academică și prin limpezimea, curgerea, stilul și argumentarea lor, se țineau într-o marmoră și un farmec de nespus. A combătut întotdeauna înjosirea scrisului prin mercantilism și expresia vulgară. Ca și la Eminescu, Caragiale și Vlahuță, de neuitat rămâne și altă capodoperă: grafia, scrisul lui, întotdeauna cu penița Klaps, cu rândurile drepte, literele ușor aplecate, o semănătură fără nici un cuvânt șters. Ce cap organizat, care se bucura și de o memorie prodigioasă! Călătorise în mai toate centrele de cultură ale Europei, unde făcea relații fructuoase țării și culturii noastre. În cadrul revistei Gândirea a invitat în țară să conferențieze și să ne cunoască meleagurile mai multe personalități străine.
O altă activitate a lui a fost și aceea de conferențiar la radio și în mai toate orașele țării, ani de-a rândul, dezvoltând peste o sută de subiecte culturale și literare, neplătit de nimeni și pe cheltuiala drumului proprie. Avea un gust desăvârșit în tot ce privea artele și spectacolele.
Omul era modest. Se-mbrăca simplu. Două-trei costume dacă avea. Peste două decenii a locuit într-o casă veche, într-un fund de curte, pe Polonă, cu scânduri pe jos, dar cu pereții încărcați de cărți și tablouri. E de necrezut, dar se hrănea cu te miri ce. Umbla mai mult pe jos. Într-un nor de fum de țigară, ca un zeu, scria la orice masă s-ar fi așezat, de obicei la redacție, la o simplă masă de brad. Orice vizitator, orice solicitator putea să-l întrerupă, firul era reluat apoi. Era născut, blestemat parcă să fie scriitor! Acasă, primea zilnic în toate zilele și la orice oră. Rar amfitrion ca el. Avea o îndemânare și o naturaleță fără greș în relațiile cu oamenii. La sfârșit vizitatorul era de regulă poftit la masă. Oricine i-ar fi făcut un cât de mic serviciu era răsplătit princiar. O armată întreagă de copii din cartierul Gării de Nord unde locuia, sunt de câteva zile foarte abătuți: Domnul Crainic nu s-a mai arătat în balcon, nici printre ei, jos, să le împartă bani și câte dulciuri și bunătăți. Îi plăcea să boteze și să cunune. Și pe mine m-a cununat. Știa să tachineze subțire și să râdă tare, generos.
Când a avut și alte înalte rosturi în stat – secretar general la Arte, profesor universitar și ministru, a ridicat oameni care meritau, a înlesnit instituții și manifestări de artă, a ajutat cu discreție, a ținut din scurt pe colaboratori, a păzit cu sfințenie banul public. Nu și-a ridicat în ranguri și foloase prietenii, era și imposibil, căci erau prea mulți.
În ultimul timp a scris la ziarul Glasul Patriei, organul Comitetului de repatriere a românilor de peste hotare. A depus aci timp de câțiva ani mult zel. Era vorba ca fraților noștri de peste hotare să li se pună sub ochi cifre, fapte, documente și fotografii înfățișând grandioasele realizări ale regimului socialist, mulți s-au întors la părinții, la frații și la căminurile lor, au intrat în câmpul muncii și respiră, liberi, mirosul de salcâm, de tei și de mătase de porumb al patriei. O pensie, în sfârșit, de 3.500 de lei i s-a acordat de către Uniunea Scriitorilor din R.S.R. A scris neîntrerupt. Ultimul său articol care urmează să apară curând în revista Tribuna României, vorbește de o olteancă bravă de la 1848, fiica generalului Magheru. Acasă, la capul patului, a lăsat un munte de cărți și de publicații românești și străine, pe care le citea. Se bucura de câte ori vedea un articol despre țara noastră și progresele pe care le-a făcut.
Pe linia celor care au ostenit pentru țara și poporul acesta, Nichifor Crainic, marele poet și gânditor, se înscrie ca un tot atât de mare învățător de neam. Ridicat de pe o prispă sărmană, prin merite și sârguințe proprii și numai proprii, până în vârful piramidei sociale și până la Academie, și-a înălțat, singur, ca Horațiu, un monument de bronz nemuritor.
A murit în somn, adică visând. Visând o Românie de sine stătătoare, liberă, muncitoare și cuminte, așa cum o pronunță mereu fiul ei cel mai vrednic și mai dârz, Nicolae Ceaușescu. În gloria acestei țări și acestui neam, cel care se odihnește între flori și-a risipit cu patos și dezinteres toată viața. Tărâmul patriei îi va fi ușor.
În ce mă privește, lui, lui Nichifor Crainic, nașului meu literar și religios, maestrului și prietenului, îi cer iertare pentru ce-l voi fi mâhnit cândva, și știu că l-am mâhnit, iar în aceste clipe sfâșietoare, îi aduc și durerea pământurilor și cerurilor noastre largi, de pe Vlașca, natale.
Nicolae Crevedia
Notă: Originalele acestor discursuri funebre, inedite, se află în biblioteca profesorului Nicolae Scurtu din București.
Material preluat din „Revista Sud” cu acordul autorului și al redacției.
Comentarii recente