Războiul cel mare și vânturătoarea imperiului smulseseră țăranii cu zecile de mii de prin văile lor de țărănie, cum le numise Nicolae Iorga, livrându-i depărtărilor într-alt chip decât știau ei din cântecul despre ciobanul din lună, pe care-l ascultaseră acasă, cândva, demult. Aproape că uitaseră de el. Cine și ce să-i vindece de aleanul și dorul din despărțirea aceasta cu miezul ei de foc și de cenușă? Care-i azvârlise departe de sălașele rămase aproape pustii, toropite de liniștea nevestelor singure, rătăcind lăturalnic, ascuns temătoare, ca niște năluci, pregătindu-se, fiecare în felul ei, de o cumplită, brutală văduvie. Cine să le aducă lor, țăranilor de prin tranșeele frontului galițean, un pic de împăcare, cât să nu se usuce de atâta dor? Poate muzica, precum aceea care s-a stârnit atunci pe segmentul lor din lungul fâșiei frontului galițean, în clipa aceea astrală când, fără de nici o așteptare, a răsunat peste tranșee „torogoata” lui Luță Ioviță. Canonada focului se întețise așa de tare și, pentru o clipă, chiar ai fi crezut că nici nu se va mai opri vreodată deși de fiecare dată se trăgea la fel, în cicluri mai lungi ori mai scurte, cu întețiri urmate aproape regulat de pauze, și zilele semănau una cu alta cu toate că nici cei de dincolo nici cei de dincoace nu mai știau de ce trag, nici dacă cei de dincolo erau făpturi vii ca ei ori niște biete năluci. Singura legătură cu viața cea reală a acestor canonade era lista celor secerați de gloanțe de parcă nici n-ar fi trecut pe acolo, oricum locuri ale pustiirii, incomprehensibile. Și deodată, în plină canonadă, s-a stârnit, ca un fulger din ceruri, sunetul taragotului, unduind ca un plâns și o strigare. Însă el, taragotistul, care de atunci a și devenit unicul, marele Luță Ioviță, încă nu se zărea din tranșee, când deodată, parcă strigat de departe, de sus ori pur și simplu de prin văile de țărănie ale Banatului său, s-a ridicat el pe buza tranșeei și a continuat să sufle încă mai unduios în torogoata lui o doină așa de prelungă și de amplă și de înaltă că parcă ziceai că o cântă ciobanul din lună. Și sunetul acela a cuprins deodată tranșeele și s-a unduit prin toate cotloanele lor și toți au încremenit și focul armelor s-a oprit parcă la o comandă și doina aceea a lui Luță Ioviță a căpătat un brand internațional fiindcă armatele lumii aceleia n-au mai tras nici un foc din tranșeele lor vreme de un ceas după ce taragotul tăcuse. Acea lume fusese concurată ea însăși de un taragotist din Banat, care a învins-o, a cucerit-o. Taragotul lui a fost mai puternic decât toate mizele ei, dovedind o dată în plus că toată lumea aceea, cu războiul ei, cu cancelariile ei, cu trufiile celor mari, dar așa de mici, nu era mai mult decât o născocire, goală de conținut, a unor minți care populau cu uscăciunea lor fotolii și cancelarii, nefiind mai mult decât abstracții, ficțiuni vide și totuși active în fluxul vieții, dar numai ca vehicule ale unor forțe tenebroase care purtau atâtea vieți prea concrete spre moarte, doar spre curmarea drumurilor lor și a rosturilor lor de prin satele Europei Centrale. Am tăcut și eu îndelung și-am plâns cum n-a mai plâns decât Saul cu fiul său Ionathan la râul Ghibeea: „Apoi Saul cu fiul său Ionatan și cu oamenii care erau cu dânșii au șezut în Ghibeea și au plâns” (I Regi, 13, 16). Și Galiția devenise parcă o vale cât marea de mare și multă vreme a stăruit peste necuprinderea ei ecoul taragotului din alt veac al lui Luță și cuvintele atunci stârnite ale lui Ioan din Pomojdia:
— Doamne că frumos mai cântă!
Frontul îi toropise pe toți și numai cartea de-acasă le mai aducea aminte că sunt vii, că sunt oamenii unei lumi fără puști și gloanțe, ai unui loc cu grădini și cu marva de-acasă, de care se făcea pomenire la fel, în toate scrisorile purtate prin buzunarele de la piepturile tot mai obosite. Și multora scrisorile le-au și rămas acolo în glodul tranșeelor căci cine să fi cercetat buzunarul de la pieptul nefericitului căruia glonțul îi semnase ultima permisie de pe front, cu toate că pentru el drumul nu mai avea capăt nici la plecare, nici la sosire.
— Poate îți amintești scrisorile Mariucăi din Pomojdia către Ionul ei, tot pe frontul acela din Galiția, fiindcă acolo au murit mulți români.
— Însă pe mine, ai continuat tu, mă uluiește nu tonul scrisorii acelor femei din văile țărăniilor tale bănățene, cum le spui, citându-l pe Iorga, cred, către bărbații lor plecați la un război așa de abstract și totuși trăit de ei în chip concret, cum prea concret este și conținutul scrisorilor atrase de magnetul frontului galițian de prin toate satele voastre, de la femeile acelea care parcă ar trimite spre ei, spre capii familiilor lor, un fel de rapoarte contabile în care le comunică ce-i cu marva, a lor și a vecinilor, cum merge târgul de vite (și asta îmi amintește de poemul acela pe care mi l-ai trimis din America, la prima ta bursă cred, așa de frumos, în care nici nu știu prin ce alchimie scriai tot despre un târg de vite, ți-l amintesc: „Iubito, scrie-mi dacă vineri au fost țăranii la Obor,// Dacă mai este târg de vite și de cuvinte potcovite,// Dac-ai zărit cumva prin piață un mag cu straiele cernite,// Ori dacă soarele-n amiază mai boierește pe pridvor”. Poemul tău este mai lung și poate o să-l citim împreună altădată fiindcă acum vreau să mă lămuresc cum reușeau muierile acelea să trăiască așa de concret, atât grija pentru marva din gospodărie, care începuse a se împuțina, ba aflaseră că la târg prețul vitelor nu mai era ca înainte, căzuse dramatic, cât și departele acela care-i absorbise pe bărbații de prin toate satele lor, pe oamenii lor, cum erau numiți bărbații de către muieri la voi în Banat (și cum începusem și eu să mă gândesc la tine, ca la „omul meu”), rânduindu-le o legătură stranie chiar cu moartea, fiindcă veștile cernite începuseră să curgă de acolo din Galiția spre fiecare sat și săptămâna trecută, îi scria Măriuca bărbatului ei: „să mai știi, Ioane, că Vasile din Corloveni, a lui Surulescu, din neamul Corbenilor, o căzut acolo în Galiția, și sâmbăta viitoare îi pun pomana de două săptămâni”.
— Vezi tu ce ușor îmbracă Măriuca războiul de departe, cu tot abstractismul lui deopotrivă tragic și absurd, în veșmântul firescului gospodăriei cu marva din ogradă, că nici nu sesizezi, grija de acasă cu cea pentru departele plin de primejdii care i-a absorbit omul spre care trimite și nădejde și cumințenia smereniei sale, ba găzduiește în adâncul tainic al sufletului sentimentul cumplit că s-ar putea să și piară acolo, departe, neîngropat, omul ei. Și totuși nu părăsește nici o clipă concretul vieții reușind să împace departele unei lumi zvârcolite de fronturi și de răni și de suferințe cu grijile pentru marva de acasă și dorul, imposibil de ghicit, pentru omul ei și altele și altele… Oare mai sunt femei ca acestea prin văile de țărănie ale Banatului vostru, care te face pe tine așa de încrezător și de „țărănist” cumva?!. Fiindcă nici asta nu înțeleg și uneori mă întreb dacă iubirea ta pentru țăranii din care te tragi nu este și aceasta prea abstractă.

Octav Băncilă, Țăran pe gânduri, 1910

Tulburător este modul în care se întâlnește istoria cu țăranii cum se va fi întâmplat de fiecare dată în războaiele care nu erau ale lor. În acel război pe frontul din Galiția se disting așa de răspicat formațiunile acelea de soldați țărani, legați între ei nu atât prin regulamentele militare ale imperiului cât prin spiritul de corp al țărăniilor de vale de prin Almăj, Caraș, și toată Transilvania. Ei purtau asupra lor, în mintea lor, în simțirea lor, în mod neconștiut, acel spirit țărănesc, felul lor de a se ține împreună prin frății. Fiindcă așa își spunea ei, „frate Ioane, frate Dumitre” etc. Un prieten al nostru de la Tel Aviv numește aceste societăți „covenantale”, folosind un termen al lui Daniel Elazar. (Foarte interesantă este potrivirea aceasta dintre tâlcul numelui acestui sociolog evreu și tâlcuirea pe care el a făcut-o în cărțile sale la noțiunea aceasta de „societăți covenantale”, adică ale „legământului”. Numele Eliezar așa se tâlcuiște, aflăm din Cartea Exodului, prin gura lui Moise: „Dumnezeul părinților mei mi-a fost ajutor și m-a scăpat de sabia lui Faraon!”).
— Vezi, iubita mea, țăranii noștri se trag direct din Vechiul Testament și sub acest înțeles neconștiut au ieșit să-l întâmpine pe Iisus, ținându-se așa, adică pe frății”.
Modelul și secretul ținerii laolaltă a acestei lumi este legământul, nu regalitatea. Ce să fi împărțit țăranii aceia din Caraș și Almăj cu aparatul birocratic al beamterilor austrieci ori al jandarmului unguresc sau chiar cu împăratul și curtea lui de la Viena? După ce-a tăcut taragotul lui Luță se auzeau prin tranșeele acelea pe o lungime de zece km soldații strigându-se pe nume:
— Frate, mă frate Ioane, ce mai știi de acasă?
— Nimic deocamdată că n-am mai primit scrisoare de la ei. Da erau bine. Și marva la fel, numai că nu prea au nutreț. C-o fost secetă și nici fânul, cât o crescut, n-avu cine să-l cosească.
Și schimbul acesta de vorbe era parcă tras la indigo pe toată lungimea tranșeelor săpate acolo, pe unde-i purta frontul, de către ei, de țărani, de frații văilor, ca și cum și-ar fi pus ei slogurile moșiilor acasă în Iardașița ori pe la Globu sau Megică sau Pomojdia, pe la Vergița sau Corloveni și de pe unde-or mai fi răsărit ei aici ca să și rămână prin câmpiile astea uitați, departe de cei de acasă, așa de departe că nimeni și nimic n-ar mai fi putu răzbate vreodată cu ochiul ori cu strigătul mut străinătatea care i-a furat pe ei. Privind spre vadul lumii de-atunci, urmașii văduvei Erzebetz și ai Măriucăi din Pomojdia vor trebui să-și potrivească gândirea la incredibila noutate cu care veniseră pe scena istoriei armatele de țărani somați să poarte războiul cel mare. O noutate pe care istoricul lor fără de trup a consemnat-o definitiv în manualul european din birourile diplomaților și de pe băncile școlilor, pe care, un istoric aevea precum blândul meu prieten, Valeriu, a ținut neapărat să mi-o reamintească.
— Tâlcul tulburător al acelei vremi, dragă prietene, cu vama ei de vieți cât pentru o mie de ani, se referă la modul incredibil în care-au reușit ei să preschimbe străinătatea unui război fără noimă într-o nouă, extraordinară intimitate, aceea a unui război pentru ei și pentru neamul lor de țărani, războiul întregirii de țară. Și lucrul acesta de ultimă dată, fiindcă până atunci multe se petrecuseră cu ei, însă toate potrivnice voii lor, a preschimbat războiul dintre imperii în război al țăranilor cu imperiile, schimbând astfel chiar înțelesul lumii însăși. Revărsarea oceanică de țărani, stârnită de mareea războiului pe toată lățimea Europei, a fost plămada noii lumi, duhul ei renăscător cât să ne petreacă pe toți spre veacul cel de apoi. Precum va fi proorocit Eminescu pentru lumea cea mică, dar lume!, a Basarabiei: „auzi departe strigă slabii// și asupriții către noi// e glasul blândei Basarabii// ajunsă-n veacul de apoi”.

NOTĂ:
1 Pagini din romanul hermeneutic: Ultima dată.