Amintire cu tata

Și acum îl văd…
Cum stă la masă…
Pana apăsând-o pe hârtie,
Șoptind încet cuvinte –
Poema când se scrie.

Și apoi prin ceața dimineții,
Se plimbă printre gânduri,
Cautând cu voce tare –
Rima printre rânduri.

Și apoi iarași cu hârtia
Se așează-ncet la masă,
Și când poemu-i gata,
Mă caută prin casă.

Și liniștea se lasă,
Când prinde a-mi spune,
Timpul se oprește –
Ca o rugăciune.

Recită cu putere,
Când slova prinde viață,
Și-n jur este tăcere,
Și-n jur e dimineață.

… Și acum îl văd,
Cum stă la masă,
Când anii au trecut,
Acum, eu pe alții îi strig,
Lasând ușor hărtia:
– Copii, să vă citesc poezia!

Cănd a rămas biserica pustie!

Când a rămas
biserica pustie,
Și s-a tras
zăvorul ruginit,
Prin lumea,
prea grăbită,
Și Domnul din
icoană a ieșit.

Și au rămas-
Doar îngerii în strană,
Să îl aștepte pe Iisus,
Să intre iarăși în icoană
Sau în altar,pe cruce,Sus.

Dar Domnul
întârzia să vină,
Era-ntuneric și târziu,
Și numai râul de vopsea
Era un semn că
El e viu.

De atunci,se spune
că Iisus,
Se mută din icoană,
în icoană,
Și numai urma
Cuielor din măini,
Rămâne-n fiecare ramă…

 

Îngerul Limbii Române

Fiecare lucru
Își are îngerul lui
Și vremurile,
Și anii,
Și ziua de mâine…
Avem și-un
Înger al limbii:
Îngerul Limbii Române!

Care stă de veghe
Cu îngerul
Acestui popor,
Pregătiți amândoi
Să-ți dea lauda sau ocara,
Dar să-i convingi mai întâi
În graiul cui –
Îți iubești istoria,
Neamul și țara?

S-o veghem
clipă de clipă,
Și să o vorbim demn,
Să nu ne judece
Generația de mâine,
Și îngerul nostru:
Îngerul Limbii Române!

 

Ochi de zăpadă

Ochii mei
Cu ochii tăi
S-au umplut
de zăpadă.
Eu nu te văd,
Tu nu mă vezi,
Și iubirea…
A început și ea
Să nu vadă.

Și după atâtea
orbiri…
Și după atâtea
tăceri…
Rămân în iarna
de azi,
Iar tu, în iarna
de ieri.

 

Teamă

Ţi-e teamă de
moarte?
Dar nu de ea
să te temi,
De ceea ce-n
tine le creşti,
De cuibul
de şerpi
sau acela
de viespi
Sau ura
care nu pleacă,
dar vine…
Numai atunci
să-ţi fie teamă
dar nu de moarte,
de tine!

 

Oraș pustiu

În acest oraș
mare și pustiu,
Oamenii și-au pus
zid între ei,
Nu-și mai vorbesc
și nici scrisori
nu-și scriu.

Iar atunci
când se întâlnesc,
Se privesc unul pe altul
De undeva din înalt,
Ca și cum pentru
toată durerea,
E vinovat celălalt.

În acest oraș
rămas în nemișcare,
Nu-i mai este nimănui
dor de tine,
Ci fiecare-și duce dorul…
doar de sine.

Dar oare, acest oraș
a rămas și gol și mut
sau oamenii-
sufletul în el
și-au pierdut…

Poeților nu li se iartă

Poeților nu li se iartă nimic,
Nici sorii pe care i-au aprins,
Nici faptul că prea mult au iubit…
Iar după moarte,nu li se iartă
Nici că au murit.

Lor, celor care făurind poeme,
Au făurit destine,
Nu li se iartă-
Cuvintele prea multe
Sau prea puține.

Poeților nu li se iartă nimic,
Nici iubirea, suferința sau bucuria,
Nu li se iartă-
Nici măcar Poezia.

Zugravul

Cuprins de frig și de-un tăcut frământ,
Zugravu-și scoase pensulile toate,
Ca să picteze ochii unui sfânt,
Pictat numai pe jumătate.

Dar la lumina unor ferestrui,
Îl văzu pe sfânt, fără ochi, cum plânge,
Iară durerea din privirea lui,
Îl sfâșie până la sânge.

Și atunci zugravul hotărî
Să-l lase fără chip pe sfânt,
Și-n semn de doliu pentru toți,
Să șteargă zugrăveala cu pământ.

Și afară se auzea o lume calmă,
În timp ce el ștergea peretele cu lut,
Și ochii sfântului,i se lipeau de palmă,
Și din palmă,el plângea mai mult.

Și sfântul a dispărut atunci, oamenii spun,
În zidul măcinat de tristeți și ploi,
Că să se roage pentru un zugrav nebun
sau pentru mine,
pentru tine,
pentru noi.

Căutare

M-am căutat în oglindă
și nu m-am găsit,
chipul părea să fie
unul străin.
Doar ochii, doar ochii…
Mai aveau ceva din
anii stinși,
Și amintirile adânci din minte
se învârteau în jurul meu.
Se dezgropau acum –
în fața oglinzii
și zburau ca niște
păsări neliniștite,
încercând să trezească-n
mine
bucuria –
unui soare ce doarme
la marginea mării…
– Unde sunt eu din fața oglinzii?
Nu văd decât
aripa tăcerii.

Tristețe

Orice frunză-mi e suspin,
Orice șoaptă-o durere,
Aripile-mi sunt prea lungi,
Și să zbor,nu am putere.

Nu mai pot nici să mă rog,
Curg cuvintele-n tăceri,
Am puteri să urnesc munții,
Doar să sper nu am puteri.

Și în suflet-numai frig,
Ceasu-i plin cu clipe moarte,
Orice frunză mi-e suspin,
Orice spin îmi este frate.

Când eram singură

Când eram singură,
Şi urlam în tăcere,
Şi ziua mă frigea
Ca urzica,
Tu erai la uşa
inimii mele –
Şi-mi vindecai frica.

Şi atunci când
mă ascultau
numai pietrele,
Şi călcam pe ruine –
Cu aripa-mi îndoită,
Şi atunci erai
Aproape de mine,
Ca să nu mă simt
Părăsită.

Şi acum când
Strig către Tine,
Speriată de atâtea
tăceri…
Îţi aud paşii uşori,
Care vin să-mi ia
Moartea de mâine
Şi moartea de ieri.