Există în viața omului zile-primăvară, zile-vară, zile-toamnă și zile-iarnă, fără nicio legătură cu anotimpurile din care fac parte. Pot fi zile-iarnă care să fie zile de vară. Pot fi zile de primăvară care să fie zile-toamnă.
Nu există în viața niciunui om doar un singur fel de zile, spre deosebire de sfinți, ce au parte numai de zile-primăvară. Sfinții cei mari, din cer, întrucât în viața celor pripășiți prin podurile și turlele bisericilor, cum era cazul lui Moache, se mai strecura și câte o zi dintre celelalte.
Nu-i dăduse nimănui prin gând să numere câte zile-vară și câte zile-iarnă, câte primăvară și câte toamnă se nimeriseră în viețile oamenilor ce trăiseră în satul de pe măgură.
Zilele-toamnă și zilele-iarnă erau, în orice caz, cele mai multe.
Foarte rar se întâmpla ca în viața vreunuia dintre ei să fie majoritare zilele-primăvară. Constantin Ghinea putea să jure că este un astfel de om. Asta până în noaptea aceea când a văzut sângele fiului său Viorel înroșind zăpada din fața casei. Avea să se termine iarna curând, în vreme ce zilele -iarnă, care nu l-au mai părăsit niciodată, se pregăteau să înceapă.
Despre Loghin se știa că avusese o viață în care zilele-iarnă se amestecaseră aproape tot timpul cu zilele-vară. Zile-primăvară nu existaseră deloc, iar zile-toamnă, cât să încapă într-unul din sacii încărcați cu sare. Nu mai multe!
Costandache moștenise de la tatăl său, Mănucu, nu doar ocupația de clopotar, ci și un maldăr de zile-toamnă. Neputând să facă nimic altceva cu ele, s-a apucat să le trăiască. Cum n-a avut o viață prea lungă, i-a lăsat și băiatului său Olimpiu destule. Acesta, mai priceput într-ale vieții decât tatăl, le-a înmulțit, având grijă să pună la presat între ele, așa cum învățase la școală, câte o zi-primăvară. O scotea, când îl apuca dorul de zilele când era satul plin de oameni, și-o mirosea, cum mirosea iarna, când era copil, florile puse primăvara între foile Abecedarului. Doar că, înainte să le simtă mirosul, ele i se fărâmițau în palmă, transformându-se într-o grămăjoară de pulbere înecăcioasă. Tot așa și zilele-primăvară. Se măcinau, risipindu-se în mii de fărâme, imediat ce le atingea cu gândul.
Parpală avea zile-vară, primăvara și vara, și zile-iarnă, toamna și iarna. Zile-toamnă și zile-primăvară n-avea deloc.
Iar Pelencea… Ehei, Pelencea…
Casele ajunseseră în vârful dealului. Lipsea numai atelierul de tâmplărie, ce se desprinsese de casa lui Pelencea, rămânând mult în urmă pe câmp. Nu ca să se dea pe derdeluș, cum mai făcuse până atunci. Încremenise, pur și simplu, în zăpadă, cu privirea ațintită spre trecut. Spre trecutul vieții lui lungi, prin care se vedeau trecând șiruri nesfârșite de sănii. Doar el le vedea, de fapt, însă, văzându-le el, era ca și cum le vedea toată lumea.
Prima dintre ele era cea în care sosise întâiul Pelencea pe măgură. Oamenii de aici nu mai văzuseră niciodată o astfel de sanie. S-au strâns ca la urs când a oprit Pelencea în fața bisericii. Și-au început să se mire. Nu de venirea unui om nou printre ei, ci de sania din care acesta tocmai cobora. Era toată împodobită, dar nu oricum, ci cu chipuri și scene de felul celor întâlnite pe pereții bisericilor.
Pe loitre erau pictați îngeri. Iar în partea din spate se văicăreau doi draci ale căror cozi se înfășuraseră pe tălpice, astfel că, atunci când se mișca sania, ei țipau de durere! Nu faptul că țipau stârnise curiozitatea oamenilor, ci că țipau în… culori atât de vii cum ei nu mai văzuseră până atunci.
Să fi avut și un pic de acoperiș, iar acoperișul o brumă de turlă, ai fi putut să spui despre sania lui Pelencea că este o mică biserică trasă de cai pretutindeni prin lume.
N-a lipsit mult ca oamenii să se închine, văzând-o. Doar că omul ce sărise de pe capră nu părea să fie preot. Dar nu pentru că-i lipsea barba. Și că ținea o lulea aprinsă în colțul gurii. Ci datorită bătăturilor din palme, pe care nu le puteai dobândi prin cititul sau răsfoitul cărților sfinte.
Cu toate că-i miroseau hainele a rășină, ceea ce putea fi confundat destul de ușor cu tămâia, oamenii nu s-au înșelat.
Convinși că nu poate fi popă, ei l-au întrebat pe necunoscut de unde cumpărase o asemenea sanie.
— De nicăieri, le-a răspuns el. Am făcut-o chiar eu.
— Cum? nu și-a putut stăpâni uimirea Parpală, care încerca de vreun sfert de ceas să deznoade cu privirea cozile dracilor de pe tălpicele înghețate.
— Cum mâinile astea, a râs cu poftă Pelencea și i-a arătata palmele butucănoase.
— Te pomenești că ești tâmplar! s-a auzit o voce din mulțime.
— Într-adevăr, asta sunt!
— Chiar aveam nevoie de unul, s-a strecurat în față Săndică Ivan pentru a-l întreba dacă a venit să rămână și, aflând că da, pentru a-i spune, în numele întregului sat, c-a nimerit unde trebuie. Adică, acasă. Sau voia cumva să ajungă în altă parte?
— Nu, l-a asigurat Pelencea, chiar aici!
Prima sanie a comandat-o însuși primarul. Tot așa, împodobită cu picturi. Dar nu din cele bisericești, ci chipuri din gazeta Românul, la care era abonat. Pe spate, în locul dracilor, i-a cerut să-i zugrăvească pe Domnul Carol și pe soața sa, Elisabeta.
În părțile laterale, pe C. A. Rosetti și pe Ion Brătianu. Așa avea să-l recunoască, doi ani mai târziu, Iacovache Ghinea pe domnul președinte al Consiliului de Miniștri ghemuit în trăsura ce orbecăia noaptea prin viscol între Drumul Muscalilor și păduricea de la poalele măgurii.
El zicea că-l știa de la gazetă, dar cum nu știa să citească, nu deschisese nicio gazetă vreodată. Sania lui Săndică Ivan îl ajutase să-l recunoască.
Boierul Capră nu s-a lăsat mai prejos. Om cu dare de mână, a comandat și el o sanie la Pelencea, dar mai încăpătoare decât cea a primarului, una în care să intre, pe lângă vizitiu, măcar cinci-șase vânători, cu armele lor și tot atâția câini însoțitori.
Nu mai văzuse nimeni o sanie de vânătoare până atunci. Cea construită de Pelencea pentru boier a fost prima. Se înțelege că un astfel de vehicul trebuia să atragă atenția nu numai prin dimensiuni, ci și prin splendoarea tablourilor ce-i acopereau pereții exteriori.
Tâmplarul-zugrav s-a străduit din răsputeri să-i împestrițeze obloanele și șușlețul dinapoi cu capete de căprioare ale căror ochi semănau izbitor cu cei ai unor femei din sat, cu mistreți fioroși și iepuri ce dădeau să sară peste loitre înăuntru în sanie, adică exact între fălcile câinilor ce stăteau cuminți la picioarele stăpânilor, așteptând să înceapă goana peste arături ninse și prin păduri unde se auzeau, de atâta liniște, rădăcinile copacilor mișcându-se pe sub pământ!
Pofta atelierului de tâmplărie de a privi spre trecut se preschimbă brusc în duioșie. Iar asta se întâmplă în clipa în care îi apăru în memorie sania cu două locuri pe care Pelencea o croise pentru un înghițitor de săbii, care trecuse cu circul prin sat și se amorezase lulea de fata cea mică a țârcovnicului Macarie.
Pe fată o chema Petruța, iar pe înghițitorul de săbii Ambrozie. Venise s-o ceară lui taică-său, dar țârcovnicul nici nu vrusese să audă. Cum să dea fata unui străin c-o asemenea ocupație?
Una ce l-ar fi dus pe orice om normal la moarte, în vreme ce el trăia de pe urma ei!
Cum nu mersese să vadă darea în spectacol a circarilor, care avusese loc pe islazul din preajma cimitirului, și cum nu avea o sabie la îndemână, ca să vadă cum vine un astfel de lucru, încercase cu lama unui briceag, pe care și-o vârâse cu mare grijă în gură, până dăduse de omușor. A fost de ajuns să simtă înțepătura și să scuipe câteva picături de sânge, ca să înțeleagă că flăcăul ce-i ceruse fata lucra pe mână cu diavolul. Cum să-ți ajungă altminteri ditamai cuțitoiul în burtă, străbătându-ți beregata, fără ca să te rănească?!
Așa ceva nu putea fi cu putință! Iar dacă era, era vorba de ceva necurat!
Înghițitorul de săbii îl încredințase că are destui bani, ca Petruța să nu mai muncească niciodată, chiar îi arătase o pungă plină cu galbeni, dar țârcovnicul nu se lăsase nici așa înduplecat.
Adevărul este că și fetei îi căzuse cu tronc străinul. Imediat ce li s-au întâlnit privirile, au simțit amândoi că se întâmplă cu ei ceva ce nu se mai întâmplase niciodată.
Zăpăcit de verdele crud al ochilor Petruței, Ambrozie a înghițit de-adevăratelea o sabie! Cel puțin așa avea să susțină peste ani bunicul lui Burghezu, care nimerise printre spectatorii din față și văzuse de la mică distanță câte săbii vârâse circarul pe gât, le numărase cu mare atenție, pentru ca, la final, când le-a scos înapoi, să-i iasă cu una mai puțin. Era clar c-o sabie îi rămăsese în burtă. Dar lui nu părea să-i pese. Nu se deslușea nici cea mai mică urmă de suferință pe chipul lui. Ceea ce însemna că se simțea bine cu sabia în el! Poate că oțelul acesteia i se topise în vintre, amestecându-se cu mâncarea înghițită. Dacă nu cumva chiar săbiile erau felul de mâncare ce-i potolea înghițitorului foamea!
N-o să facă niciodată Petruța noastră avere cu ăsta, era de părere Burghezu, când a aflat de intențiile înghițitorului de săbii.
Când n-o să mai aibă niciun gologan în pungă, o să înfulece acoperișul de tablă al bisericii!
Asta l-a speriat cel mai mult pe tatăl Petruței. Mai cu seamă că circul plecase de câteva săptămâni din sat, dar înghițitorul de săbii rămăsese.
Își luase o cameră cu chirie peste drum și-o vizita zilnic pe Petruța, care abia aștepta să fugă cu el în lume.
Cu cât creștea împotrivirea tatălui, cu atât sporea dorința ei de a-l urma pe Abrozie. Nu conta unde. S-ar fi dus până la capătul pământului cu el.
Ajunseseră deocamdată la capătul verii, și străinul tot nu părăsea satul, așa cum nădăjduia Macarie.
După care a venit toamna, și, într-o zi-primăvară de la capătul acesteia, s-a trezit Pelencea cu Ambrozie în atelierul lui.
O lună mai târziu, sania pe care i-o ceruse era gata. Împodobită pe toate părțile cu lăutari și scene de nuntă. Astfel de tablouri îl rugase înghițitorul de săbii să-i picteze.
Pelencea își dăduse toată silința să-i respecte rugămintea, care cuprindea, pe lângă toate acestea, și dorința de a păstra o cât mai mare discreție cu privire la înțelegerea dintre ei.
Și a înhămat Ambrozie un armăsar alb la sanie. Și era o zi geroasă de iarnă. Și-a urcat Petruța alături de el în sanie. Și-n timp ce urca, el i-a așezat pe umeri un voal alb de dantelă. Și totul era alb în jur. Câmpul, satul din depărtare, cimitirul, crucile din cimitir. Și bătea clopotul în sat, vestind începutul slujbei de duminică. Poate și începutul nunții lor, ce încăpea toată în sania aceea de două locuri. Căci Ambrozie ținea într-o mână hățurile calului, iar în cealaltă o lumânare albă aprinsă.
Calul a pornit la trap peste câmp. Și Petruța era îmbrăcată în mireasă. Și strângea la piept un buchet de flori albe, care nu erau altceva decât respirația ei înghețată.
Și-au ajuns cu sania pe gheața groasă a iazului. De partea cealaltă a gheții se zărea Drumul Muscalilor. Ajungeau cât ai bate din palme acolo, după care…
După care nu s-a mai văzut calul. Nu s-a mai văzut apoi nici sania.
Nimeriseră într-o copcă săpată chiar în dimineața aceea în gheață!
S-au dus cu lăutari cu tot la fund. Nici gând însă ca armăsarul să se oprească din mers. Și nici vorbă ca miresei să-i fie frică. Mirelui, nici atât! Ținea mai departe hățurile calului în mâna stângă, iar în dreapta lumânarea ce rămăsese aprinsă.
Până dimineața următoare a tot umblat sania cu ei pe sub apă, până s-a topit de la flacăra lumânării toată gheața.
În ciuda gerului cumplit de afară, oamenii au găsit apa iazului dezghețată. Și-au găsit și sania plutind pe apă.
Calul se desprinsese din hamuri și dormea în rogozul din apropierea malului.
Cei doi dispăruseră fără urmă. I-au căutat zile în șir pe fundul izului, însă n-au găsit nimic. Așa au rămas pentru totdeauna, dispăruți, dar împreună.
Burghezul se jura că mucul lumânării din mâna lui Ambrozie îl găsise el, dar nu vrusese să-l arate la nimeni.
Dintr-odată s-a împuținat numărul celor care îi cereau lui Pelencea să le zugrăvească săniile. Ceea ce l-a bucurat pe tâmplar, pentru că începuse să-l cam lase vederea. Chipurile pe care le desena ieșeau strâmbe. Se întâmplase de vreo două ori să pună ochii în locul urechilor, iar gura s-o așeze deasupra nasului.
Dar nu din cauza asta nu-și mai doreau oamenii sănii pictate. Erau speriați de ceea ce văzuseră plutind pe apa iazului în care se înecase fata țârcovnicului. Despre înghițitorul de săbii, pe care îl pomeneau rar, credeau că, lucrând cu diavolul, nu pățise nimic. Își luase tălpășița imediat ce simțise primejdia. Nu puteau fi decât ale lui urmele de încălțări străine deslușite de Burghezu pe câmp!
Încălțări străine, auzi! Cum venea asta? Nu putea să spună nimeni cum.
Au încercat să ridice calul în picioare, dar când au pus mâna pe el s-a fărâmițat ca un bulgăre de cretă.
Sania nici măcar nu s-a clintit din loc, când au vrut s-o tragă la mal. Pelencea se jura c-o făcuse din lemn, dar cei din sat nu păreau dispuși să-l creadă.
Cel mai mult i-au înspăimântat însă lăutarii. Pluteau pe apă, ca și cum fuseseră pictați de Pelencea acolo. Uimitor era faptul că din instrumentele lor urcau în văzduh, risipindu-se până departe, spre sat, cântece vesele de nuntă. Ele au însemnat prohodul atelierului de pictat sănii.

Fragment din romanul
Goarna lui Tuturuz,
în curs de apariție

Continuare în numărul viitor