Nu am putea spune că împlinirea a zece ani de la izbucnirea crizei din 2008-2009 a prilejuit dezbaterea pe care ar fi meritat-o. A fost cel mai mare seism financiar din perioada modernă, izbucnit în SUA, dar care s-a răspândit, apoi, în Europa și în întreaga lume. Impactul nu a fost uniform distribuit, este adevărat, dar el s-a resimțit pe fiecare meridian al lumii. În esență, a fost o criză transatlantică, iar consecințele ei vor fi resimțite cel mai puternic în acest spațiu. Uniunea Europeană a fost nepregătită să elaboreze un răspuns rapid și eficient, cum a făcut Washingtonul. Tocmai de aceea, dacă ar fi să schițăm zonele geografice care au avut – și vor avea – cel mai mult de suferit de pe urma crizei, pe primul loc ar trebui situată Uniunea, urmată de SUA. Acum, la zece ani de la izbucnirea seismului, Uniunea nu mai este deja prima putere economică a lumii (ea fiind depășită de SUA și, în curând, de China), iar poziția Americii de prima putere a lumii este luată cu asalt de către China, care, potrivit estimărilor de specialitate, va deveni lider economic global pe parcursul deceniului următor.
Este adevărat că Europa a privit cu un aer de detașare, chiar de superioritate la ceea ce izbucnise în SUA. Fostul ministru de finanțe german, Peer Steinbrück, a declarat că avem de-a face cu „o problemă americană”, care va face ca Statele Unite să „piardă statutul său de superputere a sistemului financiar global, iar ministrul de finanțe englez, Alistair Darling, preciza că țara sa nu dorește să „importe cancerul” din SUA, deși băncile din Regatul Unit aveau să fie serios lovite de către criză, salvarea lor presupunând o intervenție masivă din partea statului, care poate fi echivalată cu un adevărat proces de naționalizare. Ce anume ar merita relevat acum, la împlinirea a zece ani de la izbucnirea crizei?
Măcar acum ar fi bine să ne reprezentăm mai bine natura propriu zisă a crizei. Da, a fost o criză financiară, cea mai mare din toate timpurile. Precizează acest lucru Alan Greenspan, fostul președinte al Rezervelor Federale americane: „Este posibil ca ultima criză să fi fost cea mai mare criză financiară care a avut loc vreodată. Ca să fiu corect înțeles, Marea Depresiune a produs un colaps mult mai accentuat al activității economice. Dar prăbușirea generalizată, la scară globală, a piețelor financiare, cele care facilitează comerțul de zi cu zi, este ceva care s-a întâmplat doar în criza actuală”.
Dereglementarea din zona financiar-bancară, înflorirea activității speculative, depărtarea băncilor de menirea lor, aceea de a intermedia între actorii din viața economică, toate sunt cauze reale ale seismului financiar. Criza ca atare nu este și nu trebuie privită ca produsul de sine stătător al domeniului financiaro-bancar. Rădăcinile ei merg în anii 1970, când s-a anulat o prevedere esențială a Tratatului de la Bretton Woods, cea care obliga ca moneda să aibă, într-o anumită proporție, acoperire în aur; era o prevedere care restricționa volumul masei monetare în acord cu volumul rezervelor de aur pe care le deținea țara. Prima mare consecință a fost expansiunea fulgerătoare a sistemului de credit. Din 1970 până în 2007, creditul a crescut de 50 de ori. Nu facem parte dintre cei care neagă orice valență pozitivă a noii măsuri. Volumul banilor existenți pe piață condiționează amploarea investițiilor, a activității economice în general. Numai că aplicarea ei rapidă și la proporții tot mai mari a generat excesul. S-a prefigurat un nou model al creșterii, bazat pe generalizarea creditului, un nou model de comportament bazat pe traiul pe datorie. Au apărut ceea ce s-a numit fiat money, au luat naștere noi structuri de împrumut. Toată lumea începea să se împrumute, iar puterea financiară a căpătat un relief aparte în cadrul puterilor economice și a devenit un gen de „superputere”.
O criză reprezintă expresia unui dezechilibru instalat în viața economică și socială. Răspunderea sectorului financiaro-bancar apare limpede. Va trebui să ținem cont că evoluția de care am vorbit s-a întâlnit cu un alt fenomen: o diminuare îngrijorătoare a activității de investiții propriu zise, singura care ar fi putut absorbi masa monetară existentă pe piață, orientând-o într-o direcție avantajoasă pentru societate. Absența acestei joncțiuni atât de necesare a grăbit criza și a încetinit ritmul de refacere în perioada post criză. Este un fenomen despre care vorbesc două autorități în materie. Este vorba despre Alan Greenspan care, într-o lucrare publicată în 2007 (deci cu un an înainte de izbucnirea crizei), vorbea despre un climat de nesiguranță apărut în viața americană, care influențează cu deosebire investițiile pe termen lung. „Investițiile în bunuri de preț cu o durată mare de viață sunt evitate” (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, Adventures in a New World, Penguin Books, 2007, London, Allen Lane, p. 146). Acest gen de investiții sunt mult mai sensibile la climatul din societate și la perspectivele de evoluție ale acesteia. Ele reprezintă un adevărat seismograf al încrederii.
Într-un interviu acordat cu ocazia încheierii mandatului său în fruntea Băncii Angliei, Sir Mervyn King vorbea, șase ani mai târziu, despre același lucru. Existența – poate în exces a capitalului – exercită o presiune, pentru că el trebuie plasat, „pus la lucru”. Unde? Dăm, în felul acesta, peste a doua parte a ecuației: proiectul sau nevoia de proiecte la nivelul masei monetare de care dispui. Cine este de vină pentru bubbles-urile care, în cele din urmă, au condus la criză? Masa monetară sau lipsa de proiecte în care să fie investiți banii. S-au creat dintr-o dată două riscuri care conviețuiesc. Criza a fost produsă de întâlnirea dintre ele. „Sunt întotdeauna izbit când vorbesc nu doar cu miniștri, ci și cu oameni care lucrează în Trezoreria că este foarte dificil să fie lansate proiecte de investiții. Este foarte ușor să cheltuiești banii într-o modalitate care să nu adauge la Produsul intern brut” (Lunch with the FT: Sir Mervyn King, governor of Bank of England, Martin Wolf, „Financial Times”, 15-16 iunie, 2013).
Am subliniat aceste lucruri pentru că ele explică ritmul modest de refacere din perioada post criză. Activitatea băncilor a fost mai limpede reglementată, dar motorul economic în măsură să asigure refacerea nu a mers la turația așteptată. Despre procesul de redresare economică din perioada post criză, Christine Lagarde precizează că este „dezamăgitor”. Mervyn King este mai sever. „Orice poate fi spus despre redresarea care a avut loc după criză, dar ea nu a fost nici puternică, nici sustenabilă, nici echilibrată”. Un motiv de îngrijorare suplimentară îl formează faptul că de la izbucnirea crizei, capacitatea economiilor de piață de a genera prosperitate a scăzut. Cerem îngăduința cititorului să exprimăm o nedumerire. Marea Recesiune, cum mai este denumită criza din 2008-2009, este arareori comparată cu Marea Depresiune. Este adevărat că în criza din 1929-33, statul nu a intervenit. Prin urmare, criza a fost lăsată să coboare în economia reală și a generat adevărate ravagii. De data aceasta, statul a intervenit. „Ce am făcut? răspunde Mervyn King la o întrebare: am evitat o Mare Depresiune”. Cum? Tipărindu-se bani care au fost acordați unităților confruntate cu dificultăți (cu deosebire băncilor). Nu am mai avut de-a face cu o Mare Depresiune, dar datoria publică a crescut exploziv. Acesta a fost prețul.
Acum, la zece ani de la izbucnirea crizei, ar trebui să ne întrebăm: de ce revenirea a fost așa de dificilă și dezamăgitoare? Nu vom putea răspunde, dacă nu luăm în calcul creșterea datoriei publice. Cât timp mărimea datoriei unui stat se situeză în limite rezonabile, ea nu afectează creșterea. Când aceasta ajunge la 90 de procente din PIB, atunci creșterea economică este afectată. Iar multe din țările dezvoltate se găsesc într-o asemenea situație. Precizarea venită din partea a doi autori cunoscuți – Carmen M. Reinhart, Kenneth S. Rogoff – a stârnit o vie dezbatere, care, într-o anumită măsură, contesta corelația de care vorbim. În ceea ce ne privește, nu dorim decât să subliniem că un om care poartă în spate o raniță cu o greutate echivalentă cu cea a propriului corp nu are cum să meargă în același ritm cu un semen al său care nu are nici o greutate în spate, sau are una mult mai mică.
Există o serie de alți factori care au îngreunat creșterea economică și, implicit, procesul de refacere. Am mai menționa creșterea lentă a cererii mondiale, care restrânge posibilitățile de export, cu deosebire a țărilor cu un nivel de competitivitate mai redus. Dacă privim la lumea de astăzi, nu este greu să observăm că ea este brăzdată de o falie cu puține șanse de a fi diminuată: de o parte se află țările cu surplusuri comerciale, de cealaltă – statele cu deficite comerciale. Din primele fac parte Germania, China, Coreea de Sud etc. Din cea de-a doua categorie, SUA, Marea Britanie și multe alte state situate la mijlocul ierarhiei economice mondiale. Primele țări au avantaje la care nu vor renunța. Celelalte, vor fi nevoite să se împrumute de la viitor pentru a face față unor probleme presante și, astfel, cum remarca Mervyn King, nu vor reuși să iasă din paradoxul politicii; adică din presiunea termenului scurt, în condițiile în care numai prioritatea acordată termenului lung le poate ajuta să depășească situația în care se află. Multe din tensiunile momentului sunt asociate cu această împărțire severă, în multe privințe nemiloasă.
Pe acest fundal de nemulțumire, de tensiune și de temere, Ian Bremmer publică lucrarea Fiecare națiune pentru ea însăși, care semnala o tendință: statele sunt tentate să acorde o atenție redusă problemelor globale, problemelor comune, regionale sau planetare, și se întorc către ele însele. În anul publicării (2012), perspectiva părea cel puțin îndepărtată. Patru ani mai târziu, ea și-a găsit materializarea în formula „America first”, care ghidează politica celui mai puternic stat al lumii. Această adevărată cotitură în relațiile internaționale, în ceea ce numim ordinea liberală internațională, va avantaja o țară precum România? Suntem mai curând tentați să spunem nu. Aducem în sprijinul opiniei noastre două argumente.
În urmă cu doi ani, Richard Baldwin a scris o lucrare cu un mare impact: Marea Convergență. Marea Divergență reprezintă perioada inaugurată de revoluția tehnologică din epoca modernă care a propulsat Europa și a distanțat-o de celelalte țări, inclusiv față de Asia, forța dominantă până atunci; astăzi, spune autorul, trăim o perioadă de convergență, materializată în revenirea puterilor asiatice, în micșorarea decalajelor dintre acestea și statele dezvoltate. Da, este un proces de convergență reală între puterile de ieri și puterile emergente. La vârful ierarhiei mondiale, convergența este reală. O întrebare se ridică: convergența va fi reală și între țările din vârful ierarhiei economice și cele din mijlocul clasamentului? După opinia noastră, nu. Există riscul ca procesul de convergență de care am vorbit să fie însoțit de o divergență reală dintre vârful și mijlocul ierarhiei economice mondiale.
La sfârșitul lunii august, ambasadorul SUA la București, Hans Klemm, a fost invitat la un for internațional organizat de Ministerul pentru Mediul de Afaceri. Prilej cu care a rostit o scurtă alocuțiune. Reproducem o apreciere a înaltului demnitar american: „Legat de responsabilitățile care mi-au fost date de președintele meu în domeniul relațiilor economice dintre SUA și România, principala mea obligație este să majorez nivelul exporturilor de produse și bunuri americane în România. Mi se mai spune să-i ajut pe americani să investească aici, în România. Dar, de fapt, principala mea prioritate în domeniul economic, și care respectă instrucțiunile președintelui meu, este să încurajez afaceriștii români să investească în SUA și să creeze locuri de muncă în SUA”. Este o declarație care exprimă cu mare fidelitate interesele economice ale puterii americane, putere confruntată cu un mare deficit comercial și cu o mare datorie publică.
În primul rand, declarația este făcută a doua zi după întâlnirea lui Hans Klemm cu Liviu Dragnea. Este de presupus că la aceasta întâlnire, președintele Camerei Deputaților a solicitat ambasadorului o creștere a investițiilor americane în țara noastră (mai ales că România este prima țară europeană care onorează angajamentul de a aloca 2% din PIB cheltuielilor militare; Franța, de pildă, va aloca și ea același procent, dar în mod eșalonat până în 2022). Prin urmare, putem considera declarația ambasadorului american ca un răspuns la discuția avută în urmă cu o zi cu Liviu Dragnea.
Deci politica oficială a Americii de astăzi este să sporească propriile exporturi (pentru a echilibra balanța sa comercială negativă), iar în ceea ce privește oamenii de afaceri străini, aceștia sunt invitați să investească tot în America, pentru a crea locuri de muncă în această țară. Să nu uităm, acesta va fi un adevărat pattern de comportament pentru fiecare țară dezvoltată. Atunci, care va fi câștigul României?
Cu toții observăm tensiunea care există între țările dezvoltate în ceea ce privește echilibrarea schimburilor comerciale. Ne aflăm pe buza unor adevărate războaie comerciale între China și SUA, între UE (cu deosebire Germania) și SUA. Este consecința relației comerciale dezechilibrate care există între America și cele două forțe economice ale momentului. Vom vedea cum vor evolua lucrurile. Cum spuneam, cei dezvoltați au dispute, dar au și mijloace de răspuns. SUA pot impune taxe vamale produselor din China și Germania, dar și aceste țări au mijloacele lor de răspuns. În cele din urmă, se va ajunge la un gen de compromis. Dar ce mijloace de răspuns au țări precum România? Totul sau aproape totul se va face pe seama țărilor de la mijlocul clasamentului. Țări care nu au mijloace de reacție, nici economice, nici politice. Ele vor trebui să se adapteze.
Pentru statele care nu s-au pregătit mai din vreme, care nu și-au construit propriile atuuri economice – între care se află și țara noastră – va urma o perioadă extrem de dificilă. În condițiile aranjamentelor multilaterale, aceste țări mai puteu găsi o nișă pentru a-și promova interesele. Acum, ele se găsesc față în față cu țările mari și cu interesele lor. Se va inaugura o eră a jocurilor de sumă nulă, în care pierzătoare vor fi țările țările mai puțin pregătite.
Dacă România nu sesizează schimbarea pe care o anunță asemenea devize, precum „America first”, „Fiecare națiune pentru ea însăși”, nu va elabora o strategie care să aibă în miezul său „România first” (formulă nu neapărat spusă, dar îmbrățișată și promovată), va intra într-un declin din care nu știm dacă se va mai putea vreodată smulge.