Destinul Reginei Maria s-a înfiripat, cu multă dragoste, cu cel al neamului românesc. În ultimul timp, tot mai mulți istorici se referă la rolul major jucat de suverană în modernizarea țării, dar mai ales în realizarea unității naționale românești. Curajul și devotamentul arătat pe fronturile primei conflagrații mondiale i-a adus supranumele în popor de „Regina-soldat” sau „Mama Răniților”. O muncă asiduă a dus suverana și pe câmp diplomatic, unde a avut cele mai mari satisfacții.
Memoriile scrise din timpul vieții de ea și de contemporani sau documentele de arhivă ne ajută să avem o percepție cât mai limpede asupra vieții uneia dintre cele mai mari personalități feminine ale poporului român. Mai puțin cunoscut este faptul că Regina Maria și-a manifestat, încă din tinerețe, dorința testamentară de a fi înmormântată la Mănăstirea Hurezi, cel mai drag loc al inimii ei. În liniștea acestui loc sfânt, tânăra prințesă a simțit cel mai bine spiritul și trecutul istoric al țării de adopție pe care alesese să o conducă în viitor.


La 29 decembrie 1892, prințesa Maria (17 ani) se căsătorea cu principele Ferdinand de Hohenzollern, moștenitorul tronului României, nepot de frate al Regelui Carol, iar o lună mai târziu ajungea în România. Încă din primele călătorii Principesa s-a îndrăgostit, pentru totdeauna, de ctitoria Sfântului Constantin Brâncoveanu, de la Romanii de Jos (Horezu), unicul obiectiv de patrimoniu cultural universal de la sud de Carpați.
În anul 1895, cuplul princiar moștenitor al Tronului, Regele Carol și mai mulți miniștri – Spiru Haret, Ionel Brătianu, I. Grădișteanu, Bădărău, precum și „alte persoane însemnate” – este primit la Hurezi de stareța Epifania Teodorescu.
O imagine cu parfum de epocă, din anul 1909, îi arată pe principii moștenitori pe scările bisericii mari de la Hurezi, alături de Ionel Brătianu, conducătorul liberalilor și președinte al Consiliului de Miniștri. Tot acum au vizitat și Mănăstirea Arnota, unde au contribuit cu o sumă de bani pentru refacerea lăcașului monastic ctitorit de domnitorul Matei Basarab.
Principesa Maria a sădit foarte adânc în sufletul ei dragostea pentru inestimabila comoară a artei brâncovenești de la Hurezi și a instituit un principiu de a reveni anual în acest loc, tradiție ținută și mai târziu, când va deveni regină a României (10 octombrie 1914). În călătoriile ei în aceste locuri minunate ale Horezului a fost însoțită de omul politic și de stat Ion G. Duca, cu care a legat o puternică relație de suflet. I.G. Duca îndrăgise acest loc încă din tinerețe, când fusese numit ajutor de judecător la tribunalul din Râmnicu Vâlcea, Plasa Horezu. La 27 iulie 1915, Regina Maria își vizitează prietenul la Măldărești și apoi merg împreună la Hurezi, unde lasă o semnătură autografă în „Registrul vizitatorilor”. Regina Maria a scris despre acest loc minunat unde își dorea ca rămășițele pământești să fie depuse întru veșnicie: „Am vizitat iubita biserică Sf. Apostoli și locul din apropiere, unde vreau să fiu înmormântată. I-am cerut lui Ion Duca să pună o cruce de piatră veche acolo, pe care am găsit-o în regiune, să marcheze exact locul, pentru că odată moartă nu voi mai putea să explic exact unde aș vrea să zac!”
Consider că acest loc nu poate fi altul decât cel aflat în grădina de lângă curtea Schitului „Sfinții Apostoli” de la Hurezi, acolo unde am descoperit o cruce falnică de piatră (la care făcea referire regina). Textul săpat în ea, cu slove chirilice, ne indică faptul că a fost înălțată în cinstea Sfântului Grigorie Decapolitul, în anii 1806-1807, de Arhimandritul Ghermano Trapezuntul, starețul mănăstirii.
Cât de mult a îndrăgit regina arhitectura brâncovenească de la Hurezi se poate constata și din faptul că, între anii 1915 și 1926, va pune să se construiască la Palatul Cotroceni o nouă aripă pe fațada de nord, cu două foișoare și o scară exterioară de acces, aidoma celei de la Foișorul lui Dionisie de la Mănăstirea Hurezi, precum și cu o terasă belvedere.
Într-o scrisoare adresată mamei sale, de la Cotroceni (13 august 1916), Regina Maria amintește de Hurezi: „Peste câteva zile intenționez să merg la Sinaia să-mi văd copiii, iar la sfârșitul lunii, dacă va vrea și Dumnezeu, vreau să mă duc la Horezu, vechea mea mânăstire favorită, ca să mă odihnesc cu adevărat în mijlocul naturii!”
Intrarea României în prima conflagrație mondială și ocupația țării de către inamic au făcut ca Regina Maria să nu-și mai poată vedea locul atât de drag inimii ei. Din paginile lucrării memorialistice Povestea vieții mele, aflăm de teama ei ca mănăstirea să nu fie distrusă și despre dorința sa testamentară, de a-și odihni somnul de veci aici, în liniștea și pitorescul locului: „Scumpa noastră Oltenie nu mai poate fi apărată. E un gând ce nu se poate îndura, totuși se pare că ne e scris ca partea cea mai bogată, cea mai frumoasă, cea mai românească din țara noastră să fie năpădită de dușmani. Mă gândesc la frumosul meu Horez, minunata mânăstire albă. Mi se spune acum că tocmai acolo se dau luptele, așadar nicio picătură de amărăciune nu trebuie să rămână negustată. Vor distruge acel colțișor de pace, ales al inimii mele și care mi-e atât de drag, încât am cerut să fiu înmormântată acolo cînd îmi va veni ceasul!” (8/21 noiembrie 1916). Testamentul acesta este reînnoit în timpul exilului de la Iași, în aprilie 1917, când regina se îngrijora de soarta mănăstirii sale preferate.

Cruce de piatra (Hurezi)

După încheierea războiului, Regina Maria va relua tradiția vizitelor la Hurezi. În „Însemnările zilnice” este consemnată vizita din ziua de 10 octombrie 1920 pe care a făcut-o la mănăstirea olteană, împreună cu Ferdinand, Carol, Sitta (Elena a Greciei), Ileana, Mignon și alții: „O zi frumoasă, friguroasă, dar minunat de însorită. Am plecat la Horezu, la o oră matinală [de la Curtea de Argeș]… Am oprit pe drum, la Govora, să vedem mica mănăstire, iar la prânz am ajuns la frumosul meu Horezu, care strălucea alb în soare și totul era mai frumos din cauza culorilor dăruite de toamnă copacilor. Stareța mea dragă [Epifania Teodorescu (1895-1914; 1915-1922)], bătrână și bărboasă, a avut aproape un șoc când ne-a văzut venind pe neanunțate, dar ea, deși simplă, este o femeie foarte inteligentă, și a înțeles că nu am vrut să fie o vizită oficială și s-a resemnat până la urmă că nu am fost primiți «după lege, cu toate clopotele bătând». Bucuria ei nemărginită de a mă vedea din nou a făcut-o să uite incorectitudinea primirii. Ne-a sărutat pe toți, înțepându-ne cu barba care, bineînțeles, că nu se rărise în timpul anilor de război. Horezu a fost lăsat în pace de dușman, nimic nu a fost stricat și nu s-a furat, dar necesită reparații în mai multe locuri. Trebuie să-i cointeresez pe cei în măsură să o facă. Mi-a plăcut locul, la fel ca întotdeauna și i-am dus pe oaspeții mei în toate ungherele. Le-a plăcut și lor. Am mâncat pe pridvor (lb. rom. orig), ca de obicei, am ținut-o lângă mine pe bătrâna mea prietenă bărboasă, hrănind-o cu mici îmbucături. Din timp în timp voia să-și culce capul pe brațul meu, pe care îl ținea strâns, exclamând: «– Maică, maică, dragă!» (lb. rom. orig), binecuvântându-mă pe creștet cum se pricepea mai bine. Mi-a spus lucruri frumoase despre cum mă iubește întreg poporul, adăugând că nici o regină sau Domniță (lb. rom. orig) n-a iubit atât de mult țara ca mine și nu a făcut atât de multe pentru un popor. Și a completat, în limbajul pitoresc obișnuit al țăranilor noștri, «dacă oamenii ar vorbi câte șapte limbi, ele tot nu ar fi destule ca să te laude». De obicei acest lucru se spune după ce moare cineva, rareori în timpul vieții sale, pentru că rareori ești «profet în țara ta». Drumul a fost un mouvementé (= accidentat) deoarece, după Râmnic, am luat un alt drum spre casă, mai scurt, și aici trecerile peste râuri și pâraie au fost uneori dificile”.
Continuare în numărul viitor