Atunci când iarba ofta
Ufff, ce-o fi fost în capul meu, zicea tataie Gheorghe, de mi-am lăsat fetele să se mărite atât de departe!
Fetele de care zicea erau mama și sora sa, Vica, iar atât de departe însemna dincolo de pădure, în satul următor, la vreo trei kilometri de satul lui.
Singurul care-i dădea dreptate eram eu. Iar asta se întâmpla o dată la două săptămâni, sâmbăta, când mama și Vica mergeau să-și vadă părinții și mă luau și pe mine cu ele.
Pe la jumătatea drumului, se termina pădurea și începea dealul. Tocmai aici se termina și cheful meu de a merge pe jos și începea Vica să mă împingă de la spate, ca pe un deal mai mic, chiar mititel de-a binelea, spre dealul cel mare de pământ, iar când obosea ea, mă împingea mama, până ajungeam sus, de unde se vedea satul din care plecasem ca-n palmă, iar din satul spre care ne îndreptam se zărea doar turla bisericii. Casa bunicilor era nițel mai la deal de biserică.
Până să ajungem acolo, era musai să mă opresc la groapa în care erau aruncați caii după ce-și dădeau sufletul. Le priveam uimit și ușor întristat oasele albe. Unora le rămăseseră potcoavele în picioare. Altora mi se părea că li se auzea încă nechezatul. Sau poate că-l auzeam numai eu. Era o întreagă herghelie acolo. Una de schelete pe care începuse iarba să crească. Mai degrabă iarba necheza, nu caii. Ei doar tăceau, iar tăcerea lor era mai grea decât dealul pe care mă aflam. Înainte de a porni mai departe, împingeam tăcerea la vale, așa cum mă împinseseră mama și Vica pe mine la deal, pentru ca somnul cailor să devină ușor, atât de ușor, încât să-l pot vedea urcând, odată cu fumul alb al oaselor, la cer.
Dar la întoarcere găseam oasele în același loc. La fel de înfrigurate și de tăcute.
Era a doua zi, duminica, și tataie Gheorghe venea cu noi până aici.
Aproape că puteam să ating cu mâinile crucile din vârful celor două bisericii. Îndărăt, cea în care fusese mama botezată. În față, plutind parcă peste pădure, cea în care mă botezaseră pe mine. Așa cum stăteam cu mâinile întinse, semănam eu însumi cu o cruce. Cred că d-aia îi și plăcea mamei să mă ia câteodată în spinare. Eram un fel de cruce a ei, pe care o ducea pe umeri fără să se plângă.
Îl lăsam pe tataie singur în vârful dealului. Atunci îl durea distanța dintre cele două sate cel mai tare. Pentru că-l auzeam de departe cum oftează. Dacă nu cumva ofta iarba ce acoperea oasele cailor.
Camil Ressu, Peisaj cu cumpănă
Ludovic Bassarab, Peisaj cu stână, pe Valea Prahovei
O întâlnire cu Eminescu
Eminescu a trecut de trei ori prin Teleorman. O dată chiar prin Alexandria, oraș aflat la numai 9 kilometri de comuna unde m-am născut. Am izbutit să ajung de câteva ori, pornind prin timp înapoi, în vara anului 1867, când trupa lui Iorgu Caragiale, care-l cuprindea și pe Eminescu, sosește la Alexandria, venind de la Turnu Măgurele, pentru a susține în fața iubitorilor de teatru de aici una dintre piesele din repertoriu. Printre spectatori s-a numărat și Iacovache Noica, bunicul filozofului de mai târziu.
Au tras la hotelul Paspali. Pesemne că-n salonul acestui hotel a avut loc și spectacolul. Cine era Eminescu atunci? Nu știa nici el prea bine cine, spre deosebire de mine, care știam.
Ca și la Turnu Măgurele, unde își făcuse timp să bată ulițele cu pasul și să bea o cafea la cafeneaua România sau la cealaltă cafenea din oraș, Zissu, Eminescu a pornit într-o scurtă plimbare pe străzile Alexandriei, iluminate noaptea de felinare cu petrol. S-a oprit pentru câteva momente în grădina publică, unde a văzut un bărbat trecut de prima vârstă venind din celălalt capăt al aleii circulare spre el și strigându-l pe nume. Eu eram bărbatul acela.
— De unde știi cum mă cheamă? s-a mirat băiatul de 17 ani ajuns cu trupa lui Caragiale la Alexandria.
— Știe o lume întreagă, i-aș fi răspuns.
— Nu glumești?
— Cum să glumesc, domnule Eminescu?
— Domnule?!
— Măria Ta, de fapt, dar m-am gândit că n-o să înțelegi. Peste câțiva ani, însă..
— Fii mai limpede, omule. Spune-mi ce dorești?
Mă gândeam să-i spun c-aș dori să-i sărut mâna. Doar atât. Altceva nimic!
Ar fi crezut, însă, că s-a întâlnit cu un nebun. Ceea ce și eram, într-un fel. Dar nebun de fericire, că am putut să stau atât de aproape de el și chiar să schimbăm câteva cuvinte.
După aceea mi-aș fi adus aminte de viitor, un loc despre care Eminescu nu știa pe atunci mare lucru, în vreme ce eu, venind dintr-acolo, cunoșteam aproape totul, și-aș fi găsit în mine îndrăzneala de a-i vorbi despre ziua de 29 decembrie 1982, când el avea să-i expedieze unui prieten din Iași o scrisoare. L-aș fi rugat să șteargă din scrisoarea aceea următoarea frază: Aștept telegramele Havas ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc.
Poate chiar l-aș fi certat puțin pentru o astfel de grozăvie, prezentă și-n scrisoarea trimisă Veronicăi Micle, la 28 decembrie 1879.
— Și noi? La noi nu te-ai gândit? Cum să nu fi trăit? Ți-au scris, într-adevăr, numele pe o cruce, dar tu continui să trăiești. Și-o să trăiești cât va trăi limba română. Așa să știi!
I-am zis toate acestea pe nerăsuflate și m-am întors ușor întristat în viitor, unde am rugat-o pe mama să mă nască din nou. Tot la câțiva kilometri de Alexandria, ca să fiu mereu aproape de trecerea lui Eminescu pe aici.
P.S. Fără cartea, minunata carte Eminescu și Teleormanul. Un caz pentru istoria literară, a omului-instituție Stan V. Cristea, n-aș fi aflat poate niciodată de drumurile acelui băiat de 17 prin județul în care m-am născut.
Mihai Eminescu (1850-1889), fotografie de Jean Bielig, 1887
Comentarii recente