La câteva case de noi în drumul spre biserică locuia un bătrân despre care vecinii spuneau că e „sărac la vorbă”, singuratec și neprietenos. Nu era bunicul, dar îi spuneam Tataie. Pe noi, din când în când, ne vizita. „Noi” însemnând eu și mama mea. Pe tata nu l-am cunoscut, dar îl purtam tot timpul cu mine. Locuia în cea mai frumoasă poveste din câte auzisem. Era frumos, înalt, puternic și făcea numai lucruri bune. Omul acela de care mai mereu mama îmi vorbea era tatăl meu. Tatăl meu! Sigur că aș fi vrut să fie cu mine, cu noi, dar am înțeles și acceptat această situație și încercam să nu fiu trist, ci dimpotrivă. Mă mândream cu tata, mai ales că mama îmi spusese că a fost chemat la Dumnezeu să ajute, apoi îmi arăta mici realizări pe care le reușeam și-mi zicea: „Uite, vezi că e aici mereu cu noi și ne ajută!”. Și Tataie era un om bun și cred că tot de tata era trimis să ne viziteze și să ne ajute. Nu statura lui impunătoare mă impresiona, nici umerii lați, părul alb ori brațele ce sugerau putere, ci privirea. Ochii lui inspirau nevinovăție și erau într-o continuă căutare sau poate se conformau cu tăcerea și singurătatea în care mai tot timpul era. Din când în când mama zicea: „Hai pe la Tataie!” Punea câte ceva în coșul cu care se ducea la biserică atunci când făceam parastas lui tata: brânză, ouă, șuncă, mâncare gătită sau ce aveam prin casă, dar și o sticluță cu vin. Aveam impresia că Tataie intuia venirea noastră pentru că îl găseam mereu aproape de poartă. Îi simțeam bucuria când ne vedea… Se bucura așa, într-un fel anume încât mi-o transmitea și mie și cred că și mamei mele. Dacă cineva m-ar pune să dau definiția bucuriei, cu siguranță aș încerca să descriu lumina ce emana din privirea pe care o avea de fiecare dată când ne vedea. Ochii, mi-amintesc acei ochi extraordinari, nu le mai țin minte culoarea, dar cred că aveau în ei toate culorile vorbitoare. Mulți cunoscuți erau convinși că era bunicul meu, dar nu i-am contrazis și cred că dacă nu ar fi avut părul și mustața albe, poate că mama nu l-ar fi botezat „Tataie”. Ca într-un ritual al revederii mă lua cu grijă în brațele lui, încă vânjoase, mă ridica spre cer pentru a mă simți mare și important. Luam loc la masa din curte ce avea picioarele bătute în pământ, mă așeza pe genunchi și în timpul mângâierilor lui stângace, îmi veneau în minte imagini și întâmplări cu tata. Am mai fost mângâiat de mătuși, unchi, vecini, musafiri, dar niciodată nu am simțit așa de reală prezența tatălui meu. Ceva asemănător mi se mai întâmpla când ningea și încercam să deslușesc ceva prin mulțimea de fulgi…

— Tataie, de ce măsuța asta are picioarele în pământ? îl întrebam cu senină curiozitate. — Pentru că lemnele din care este făcută au fost cândva copaci și vrei ca ei să-și mai amintească de pământul care i-a născut și hrănit?

Zâmbea! Zâmbetul lui ne surprindea plăcut nu numai pe noi, dar și nucul sub care stăteam, iarba, pietrele din curte, chiar și cerul…

Ștefan Dimitrescu, Bunelul, 1921-1924, sursa: Cimec.ro

Ne povestea despre animale, păsări, despre treburile ce le făcea în casă, în gospodărie, ce a mai citit, despre cele auzite, dar niciodată nu spunea nimic despre viața lui. Mult mai târziu, la insistențele mele, mama mi-a povestit că fusese pe front, că într-o încercuire fusese dat dispărut, că cei de acasă nu au mai știut nimic de el. Soția, o femeie frumoasă și mult mai tânără, se recăsătorise cu cineva din satul vecin. După câțiva ani a primit o scrisoare prin care a aflat că trăia. Trăia! Era prizonier pe undeva prin Siberia. Au urmat și alte scrisori, dar toate fără răspuns. Când s-a întors n-a mai găsit pe nimeni. Părinții îi muriseră, soția plecase și peste tot singurătate și paragină. Durerile și le-a așezat în suflet, departe de ochii lumii. Se comporta ca și cum zilele, viața și anotimpurile îi erau normale. Și-a reparat casa, gardul, porțile, și-a cultivat pământul, totul se supunea dragostei din mâinile lui. Mereu era tăcut și zgârcit la vorbă. Și-a cumpărat o căruță și un cal cu care cutreiera pădurile. Și el, calul, era tăcut, parcă avea aceeași privire blândă, căutătoare și plină de nevinovăție. După felul în care îl urma și-l asculta fără să-i vorbească puteai crede că amândoi cunosc limba tăcerii. Vorbea rar Tataie și numai când era întrebat. La biserică era nelipsit, stătea aproape de ușă lângă icoana Sfântului Spiridon. Părintele îi spunea deseori: „Însoară-te, Ioane, ești încă tânăr… sunt multe creștine în sat, văduve.” În loc de răspuns dădea binețe, se închina și pleca.

Într-o primăvară ne-a luat foc casa… Satul întreg a sărit atunci și doar așa au putut fi stinse vâlvătăile. Multe zile, după aceea, curtea noastră a fost plină de oameni, ne aducea fiecare ce putea: scânduri, grâu, porumb, păsări, haine, pături, o masă, două scaune și chiar un ceas.

Într-o după amiază a venit Tataie cu o căruță plină cu lemne lungi. A intrat în curte și, fără să vorbească cu nimeni, a început să descarce. Au urmat alte și alte căruțe cu lemne, apoi cu piatră. Le-a întocmit după planurile lui și ne-a reparat partea arsă a casei.

În fiecare primăvară Tataie ne aducea ghiocei!

Într-o duminică mi-a adus o căruță mică, dar adevărată… Avea roți care se mișcau și totul era demontabil și util precum la căruțele adevărate. Calul era și el din lemn, cioplit cu migală. Mi-a spus că le-a făcut pentru mine din aceiași copaci din care a făcut și masa ce are picioarele în pământ. M-a mângâiat, mi-a zâmbit și a plecat ca și cum ar fi vrut să-mi arate că se grăbea. În zilele următoare nu a mai fost de găsit. Mama mi-a zis că s-a îmbolnăvit și a mers la spital. După câteva luni a revenit acasă. Era slab, palid, iar privirea îi devenise neputincioasă în ai mai tăinui durerile.

Continuare în numărul viitor