Pe măsură ce pașii se-ndreaptă spre Cer

Bătaia din piept se preface în sunet de clopot

Tot mai prelung, mai grav, mai precis,

Un tunet din fier.

Ce este viața, mi-am zis,

Descompus în eter

E dulce blestem, este vis?

Și-apoi lumea întreagă ce este,

Căutăm inutil de evuri către abis?

Ce-i lumea, mă-ntreb în acest ceas etern,

Doar recuzită de gală pentru Infern?

Iată, prinsă în pumnul din raze, învinsă, domoală,

Viața-mi întreagă într-un ghem se-nfășoară

N-a fost nicicând dulce, n-a fost vreodată ușoară…

Un vis smintit al Parcelor socot al meu destin,

Am petrecut hoinar, am ispășit fugar

…M-am izbăvit străin.

Cu inima caut în acest ceas către Soare

Și aflu fantasme născute aievea în zori,

Sunt ale vieții negre, nemărginite hotare,

Și ale timpului porți pierdute în nori

Mulțimi de suflete zăgăzuiesc în acest ceas de spaimă

Înaintea porților de cleștar, de aur și de aramă

Aici, aud imaculate suflări de copii

Săvârșiți de frig în prima lor iarnă

Dincolo, zăresc deșertăciunea alergând la porți aurii

Al timpului caier în van nădăjduind să-l întoarnă

Și aproape de obârșiile firii,

Dar prea departe în a inimii iarnă

Găsesc suflete pustiite de lipsa iubirii

Cerșind izbăvirea la porți ferecate de-aramă.

Înțelegi, căutând către-acestea,

Că nimic nu pune mai mult stavilă firii

Decât puterea lăcomiei, a fricii, și-a urii

Acestea sunt pravilele, aceștia sunt zeii.

…Zadarnic vezi acum din înalt toate aceste

Când moartea a lovit, cumplită și fără de veste.

Târziu, căci a ta faptă demult e sleită

În veșnice munci, în munci fără preget

Când trupul tiran a supus al tău cuget

Deșartă putere, netrebnic regat…

Nimic nu-i mai vrednic de slavă

Au scris înțelepții, pentru vecie

Decât a duhului eternă, neprihănită domnie

Iară nimic nu-i mai vrednic de milă

Au spus-o și sfinții, dar în pustie,

Decât a spiritului pururi-întunecată robie.

Marcantonio Franceschini, Îngerul pazitor, 1718