Geneză

la început totul era în fiecare om, ca orice naștere
pământul nu se împărțea nimănui
averea, bogăția erau în cuprinsul privirilor ce se întretăiau
ca niște mâini mereu întinse în taina îmbrățișării
așa era dragostea atunci
ca la orice naștere
întrepătrunderile se îndrăzneau
nu exista părăsire și nici întoarcere
diminețile și anotimpurile se roteau,
oamenii se prindeau în acest cerc
precum în hora cu straie de duminică
prin mâinile lor atingerile alergau de la unul la altul
precum florile strigătul culorilor din semințe,
așa era la început.
acum
toți oamenii au un gol în golul din suflet
și-l poartă cu grijă,
grija latentă de a nu-l trezi
pe cel plecat
lângă el ne-am născut eu, tu, ei
câmpurile sunt pentru ca noi să ne adunăm acolo
să ne părăsim casele și umbrele
precum iarba mărimea de gânduri a copacilor
în ziua în care o să simțim chemarea uriașului trup ce vom fi
mâinile oamenilor se vor ridica spre Cer precum lumina unui cor de lacrimi
între Dumnezeu și noi
toate lucrurile au importanță
tu ce mai faci Ioane?
toți oamenii au în ei un gol unde speranța stă în priveghi
așa e peste tot Cerul albastru din mări și oceane
același gust sărat precum lacrimile se ascunde în fiecare
mințim cu zâmbet frumos arcuit și mers circular desenând false plecări și întoarceri
în fiecare om e un gol precum o gară în care avem libertatea să așteptăm pretextul zâmbetului
seara ni-l așezăm sub pernă așteptând sânzienele
în fiecare om sunt toate anotimpurile iar cel de afară seamănă cu privirea ta atunci când te strig precum un fluviu
precum păsările călătoare e golul din oameni
îndurarea stă dincolo de mine
adevărul arde într-o lumânare la poalele unei rugăciuni
orice mână poate aprinde o alta
iluziile se negociază ca și cum
la fiecare colț de stradă este răufăcătorul de minuni
cadența pașilor răsună pe caldarâmul fiecărui asfințit
ca niște oase albe pe un câmp brăzdat de cărări
cărările liniilor din palmele bătătorite de tăceri
mâinile noastre s-ar putea întâlni pentru întâiul turnir
ce-ar putea să ne-aprindă candela de apoi
toți ne întoarcem într-o zi
pe strada mea au înflorit teii
serile au miros blajin de copilărie
și-un chef de fără rost mă cuprinde.

Despre singurătatea anotimpului din mine

În fiecare dimineață deschid fereastra,
prin gratiile aflării intră aer curat,
frânturile de cer precum un scâncet de copil refuză inconștient păcatul,
respirația îmi umple plămânii de optimism pervers,
seara speranțele sunt paralele,
precum noapte cu zi te caut,
micul dejun, același amestec de banalitate despre viața în ziare,
sorb liniștea înghițitură cu înghițitură,
îmi vâr câteva gânduri în buzunare,
apoi plec să fac următoarele urme pe pământul
în care se întorc osemintele amintirilor
precum păsările călătoare din privirea ta.
Liniștea este violată la drumul mare,
justiționarii emit edicte pe bandă rulantă,
ciocolata ROM s-a înfășurat în tricolorul nației mele,
ciocanul judelui lovește
cireșele coapte din celălalt obraz al copiilor,
dreptatea este în lehuzie,
un fel de carantină întru sănătatea pruncului,
pașii desculți rămân agonizați în buzunarele pelerinilor
liliecii ascund lumina în tavanul peșterilor,
totul până la urmă se întoarce,
pământul își exersează zilnic nebunia perpetuă de a fi,
aceeași genă a morții este viața
lacrimi și flori,
iubirile se sinucid în cupluri de unică folosință,
precum noapte cu zi te caut,
mă întorc acasă trăgându-mi după mine umbra
precum un câine mort,
puterea de înțelegere e în prea târziul neînduplecării.
Vinovații sunt numai în cartea de istorie,
precum locul dreptății în rugăciuni.
Sângele nu trebuie să iasă din noi,
Îmbrățișările dor mult mai târziu,
mult mai târziu,
precum copilăria.
Dimineața pașii tăi sfidează material simplitatea tuturor lucrurilor.

Erastus Salisbury Field, Grădina Edenului, 1865