Povestiri

Florile dalbe (altele decât cele din colinde)

Îl vedeam pe tata venind cu un miel în brațe de afară, din ger.

Se înălbea aerul de la respirația mielului. Gerului îi plăcea să facă flori de gheață din ea. Se umplea curtea noastră de flori.

Ieșeam iute să le culeg, dar tata aducea în casă un miel nou.

Era o grădină de miei proaspăt fătați odaia în care dormeam. Cineva, cred că bunica, le cususe niște năsturași moi în frunte. Cu năsturașii aceștia mă încheiam la suflet, dimineața, când plecam la școală.

Învelit în căldura respirației mieilor, umblam fără nicio frică prin ger.

Duminica, râcâiam cu unghia de pe aer frânturi din cuvintele pe care le rosteau oameni ce treceau pe drum. Veneam cu ele în casă și le puneam lângă sobă să se dezghețe. Le-aș fi putut lăsa afară să degere, dar muream de curiozitate să aflu despre ce discută oamenii mari între ei.

Ia taci, zicea mama, se aude cineva vorbind!

Sunt lemnele din sobă, mamă, ziceam eu, abia stăpânindu-mi râsul. Le place să se joace de-a vocile oamenilor.

Nouă ne plăcea, de fapt, să ne jucăm. Mie și gerului.

Eu, de-a împunsul iernii cu coarnele mieilor.

El, de-a florile dalbe, pe care le presăra între pragul casei și locul unde se auzeau oile strigându-și odraslele abia venite pe lume. Își purtau dorul de ele în ugere. Le ajungeau ugerele, tot crescând, până la cer. Pentru ca, dintr-odată, să vedem cum începe să se albească pământul.

Ningea cu foamea dulce a mieilor peste curtea noastră, în vreme ce prin odaia în care dormeam treceau toți oamenii din sat vorbind vrute și nevrute.

Tata aducea întruna miei de afară. Și eu mă încheiam la vise cu năsturașii lor moi. Și ningea fără oprire. Și gerul strângea în pumni respirațiile noastre calde, prefăcându-le în flori dalbe de gheață, pe care le arunca în neștire peste lume.

O familie fericită, Torriglia Giovanni Battista

Lingura

Dacă am ști cu adevărat cine este lingura, am privi-o cu mai mult respect. Spun cine, și nu ce, pentru că eu o număr la membrii familiei. Până nu demult, oamenii își începeau viața în doi pornind de la lingură. În afară de dragoste, care trebuia să fie mai multă decât încăpea într-o lingură, asta era toată averea celor doi. Nu două linguri, ci una, de lemn, cu care mâncau amândoi, iar atunci când nu aveau ce pune pe masă, se sorbeau unul pe celălalt cu ea, până le trecea foamea. Li s-a întâmplat asta chiar părinților mei. Am știut, încă de când am venit pe lume, că nu doar cu mama și tata sunt rudă bună, ci și cu dumneaei, lingura de lemn, fără de care aș fi așteptat poate și acum să cresc mare. Ea m-a crescut, având grijă ca puținul ce-l lua din strachină să pară mult, iar de la gura strachinii până la gura mea acrul să se facă dulce.

Erau seri lungi de iarnă în care voiam să aflu ce gust are frigul de afară și deschideam ușa pe furiș, sorbindu-l din pragul casei cu lingura.

Mi-ar fi plăcut să-l aduc înăuntru la căldură pe tot, dar era prea mare frigul din curte, iar casa noastră prea mică. Aș fi putut, dacă-mi puneam mintea, s-o vâr dimineața în ghiozdan și să plec cu ea la școală. Am și făcut-o o dată, doar că la prânz, spre deosebire de ceilalți copii, nu mai aveam unde să mă întorc acasă. Nu mai găseam pe nicăieri casa noastră, până mi-am adus aminte unde o pusesem și am scos-o iute afară, rugând-o cu ochii în lacrimi să mă ierte. M-a iertat. Fiindcă era, cam la fel ca mama, bună la suflet. Cum era și sufletul lingurii de lemn, de care nu mă săturam niciodată. Nu voiam să mă satur. Îmi plăcea să-l legumesc, ca să fiu sigur că mai rămâne și pentru ziua următoare. Rămânea mereu destul, căci creștea, ca și sufletul omului, la loc, oricât de mult luai din el.

Când o fi să dispar de tot, căci va veni și o astfel de zi de, atâta îi cer pământului sau cerului, care dintre ele o fi, să mă soarbă de pe lume cu vechea noastră lingură de lemn. Încet, cu înghițituri mici, ca și cum m-ar legumi!