Cea mai veche mențiune despre Orfeu datează din secolul al VI-lea și aparține poetului Ibikos din Rhegium, care îl numește pe cântărețul din liră ce supunea prin viersul său întreaga natură, „Orfeu cel vestit”. Pentru Pindar era însuși „tatăl cântecelor”, iar Eschil spunea despre Orfeu că „toate le îndupleca, stăpânindu-le prin farmecul glasului său”; Aristofan îl invoca și el în Broaștele, referindu-se la ritualurile a căror întemeiere i se atribuie: „Ceremonii de inițiere-n misteriile sfinte / Ne-a arătat Orfeu, și cum de crime / Să ne ferim; Musaios, leacuri tămăduitoare / De boli și ce anume sunt oracolele”.

În lucrarea din 1609, intitulată The Wisdom of the Ancients, Francis Bacon consideră mitul lui Orfeu metafora filosofiei însăși. Cărturarul și omul politic englez tălmăcește splendid meșteșugul rapsodului trac: pe de o parte, cântecul său îmbunează „puterile infernale”, prin urmare, primul aspect al puterii orfice se referă la filosofia naturală, la încercarea de a regenera ceea ce este supus descompunerii sau cel puțin de a opri degradarea corpurilor fizice, văzute drept cele mai nobile dintre strădaniile omenești. La fel ca în cazul descinderii în Infern a lui Orfeu, această întreprindere nu poate fi împlinită decât „prin temperarea și ajustarea tuturor părților din natură, precum sunt armonizate acordurile unei lire”, iar dacă încercarea va da greș, va fi din pricina „curiozității și nerăbdării”, aceleași cauze care au făcut ca misiunea lui Orfeu să eșueze.

Pe de altă parte, Orfeu este capabil să strângă laolaltă creaturile întregului ținut, încât, spune legenda, până și copacii sau pietrele neînsuflețite ajung să asculte de glasul său fermecat. Francis Bacon vede aici opera filosofiei pe tărâmul moralei, strădania de a inculca în mintea oamenilor ideile de „virtute, echitate și pace, de a-i învăța să trăiască uniți și a-i îndemna să ia asupra lor de bunăvoie jugul legii, lăsând deoparte poftele scăpate de sub control, pentru a se conforma preceptelor și disciplinei”. „Îmblânzirea” omului a dus la nașterea societății, la cultivarea câmpurilor și ridicarea de cetăți, „până într-acolo încât nu ar fi nepotrivit să spunem că pietrele și copacii vin alături de om”, la fel ca în mitul lui Orfeu, susține Francis Bacon.

Deși considera încercările lui Orfeu superioare muncilor lui Hercule, și în general opera înțelepciunii mai greu de înfăptuit decât orice altă probă a puterii, filosoful englez constata cu mâhnire că domnia rațiunii și a legii poate avea eclipse, iar în asemenea epoci ale disoluției omenirea se poate întoarce la starea anterioară de depravare. Atunci nu va mai fi de mirare dacă filosofia va sfârși precum Orfeu, sfâșiată în bucăți, „împrăștiată ici și colo, precum scândurile care plutesc pe apă în urma unui naufragiu și o nouă eră a barbarismului se va instaura, iar apele Heliconului se vor ascunde sub pământ”.

Orfeu reprezintă Eroul civilizator, puterea de agregare a acestei lumi, logosul întemeietor, forța care insuflă viață și o ordonează. „Plin de sfidare”, spunea Alceu, Orfeu încălca voința soartei, îndemnându-i pe oamenii care se născuseră pe pământ să fugă de moarte”. Katabasisul Cântărețului semnifică năzuința omului de a dobândi nemurirea, este metafora îndrăznelii nebunești de a te împotrivi datului universal al decăderii tuturor lucrurilor, al perisabilității acestei vieți.

Conform interpretării lui Dannu Hutwohl, Platon a fost influențat de orfism atunci când a elaborat teoria mântuirii prin cunoaștere, acea cunoaștere ce poate fi atinsă doar de inițiații în filosofie. De asemenea, viața filosofului, așa cum este înfățișată de Platon, ar fi în mare măsură inspirată de viața inițiatului în Misteriile orfice. Concepția lui Platon cu privire la modul de a trăi just, cel al înțeleptului, este o versiune a conduitei adepților religiei orfice, care prescriau, pentru această viață trecătoare, purificarile rituale și vegetarianismul în vederea salvării sufletului și a coabitării, în lumea eternă, cu zeii și cu eroii.

Escatologia platonică încorporează, de asemenea, trăsături ale credințelor orfice, iar papirusul de la Derveni, ce conține un poem hexametric atribuit lui Orfeu, sprijină această teorie. În primul rând, papirusul ce datează din secolul al VI-lea î.e.n, descoperit în 1962 și publicat abia în 2006, demonstrează existența credințelor orfice cu mult înaintea epocii în care a trăit Platon, acestea nefiind doar niște creații neoplatonice, așa cum se crezuse până atunci. Dannu Hutwohl identifică în lucrarea sa din 2016, Plato’s Orpheus: The Philosophical Appropriation of Orphic Formulae, patru teme orfice care ar sta la baza escatologiei platonice expuse în Phaedo, Gorgias și Republica: „1. Dihotomia dintre inițiatul-pur și neinițiatul-impur; 2. Obârșia divină a omenirii care face cu putință eliberarea sufletului după moarte; 3. Călătoria sufletului în viața de apoi și fântâna din care sufletul poate bea pentru a-și reaminti ceea ce cunoaște din existențele sale anterioare; 4. Recompensele (coabitarea cu zeii) sau pedeapsa (reluarea ciclului renașterilor)”. Chiar structura Republicii este, în concepția filosofului american, similară cu aceea a unei inițieri în Mistere, iar Socrate însuși poate fi descris ca un mistagog. Recurgând la escatologia de extracție orfică, Platon a izbutit și înlocuirea viziunii clasice, homerice asupra lumii umbrelor, cu propria doctrină asupra veșniciei sufletului, perspectivă care își găsea mult mai ușor locul în sistemul său filosofic.

Demers de sorginte esoterică sau înalt exercițiu al cugetării, accesibil tuturor, filosofia poate însemna astăzi sanctuarul gândirii juste, al ordinii, al virtuților și preceptelor etice într-o lume care s-a înstrăinat cu totul de reperele care i-au conferit soliditate în trecut. Filosofia poate fi un refugiu sau un nou început, depozitară a înțelepciunii secolelor, bancă de idei și izvor de creativitate al omenirii, chiar mărturisitoare a sănătății mintale într-un univers unde Orfeu piere sfâșiat în fiecare zi de menade.