În structura de sorginte inițiatică a prozei fantastice a lui Mircea Eliade, recunoaștem ecouri ale dialogurilor din Crater Hermetis, lucrarea renascentistă a lui Lodovico Lazzarelli (1447-1500) ce reprezintă expresia unui catehism de esență creștină în misterele lui Hermes Trismegistos.
Lazzarelli este considerat astăzi drept figura centrală a hermetismului Renașterii, în timp ce reprezentanții Academiei platonice de la Florența, Giovanni Pico della Mirandola și Marsilio Ficino, socotiți până de curând întemeietorii tradiției hermetice renascentiste (punct de vedere popularizat de autori ca Paul Oskar Kristeller, în anii ‘30 și Frances A. Yates, în a doua jumătate a secolului al XX-lea) sunt priviți mai degrabă ca „orientaliști platonici”, filosofia lor fiind într-o mai mare măsură influențată de zoroastrism și Cabala, decât de hermetism1. Însuși Cornelius Agrippa (1486-1535) este considerat ca fiind unul dintre continuatorii lui Lazzarelli, interpretările hermetice din De Occulta Philosophia situându-se pe linia de gândire a umanistului italian.
Lazzarelli susține în Crater Hermetis că Poimandres, personajul central al Corpus Hermeticum, nu este altul decât logosul divin, care i se dezvăluie lui Hermes pentru a-i oferi cheia cunoașterii „lucrurilor care sunt și a naturii lor”2, înainte de încarnarea sa ca Isus Cristos. Umanistul renascentist procedează similar, inițiindu-și discipolii în tainele adevăratei gnoze, așa cum Poimandres/Isus îl condusese pe Hermes pe calea cunoașterii adevărurilor înalte. În dialogul său imaginar cu regele Ferdinand de Neapole și secretarul său, Pontano, Lazzarelli dorește să își poarte treptat adepții către o stare extatică, care să îi facă mai permeabili pentru primirea revelației supreme. Instrumentul acestei transformări este cuvântul, pentru că umanistul italian credea în virtuțile operative ale oralității3, în puterea vie a cuvintelor. Aici Lazzarelli îl urmează pe Platon, care în Phaidros făcuse apologia logosului, ce este asociat imaginii zeului-tată și semnifică însușirea de a însufleți, de a da viață a cuvântului vorbit, prin opoziție cu pharmakon-ul cuvântului scris, ce poate aduce moartea/uitarea în suflete, pentru că aceia care se bazează pe semne străine nu mai au capacitatea de a rechema lucrurile în minte: „este vorba de această viață a memoriei pe care pharmakon-ul scrisului urmează să o hipnotizeze, fascinând-o, scoțând-o afară din ea însăși prin adormirea într-un monument. […] Iar memoria și adevărul nu pot fi separate. Oamenii de litere nu pot apărea în fața ochiului Zeului ca niște înțelepți (sophoi), ci mai degrabă ca falși sau autoproclamați înțelepți (doxosophoi). De fapt, aceasta este definiția dată de Platon sofiștilor”, arată Jacques Derrida în eseul său din 1981, Plato’s Pharmacy.
Lazzarelli relevă rolul dialogului în inițiere, în călătoria interioară pe care adeptul o întreprinde condus de maestru. Cuvintele acestuia din urmă, în rol de oficiant, au puterea de a produce transformarea spirituală a discipolilor, al căror statut de adevărate ființe umane este restaurat, odată ce efectele Căderii au fost anulate prin parcursul katabasis/anabasis. Ideea revenirii la starea de dinainte de alungarea din Paradis, odată cu atingerea gnozei, va fi valorificată și de Cornelius Agrippa. De asemenea, un motiv central al prozei fantastice a lui Mircea Eliade, reîntoarcerea la puritatea neadulterată a ființei de dinainte de Cădere și prin aceasta, deificarea omului și obținerea libertății absolute, își are cu siguranță rădăcinile și în opera renascentistă a lui Lodovico Lazzarelli.
Dincolo de discursul rațional, elementul esențial adus în ecuația inițierii de umanistul italian este emoția, care permite elevarea conștiinței discipolului până la punctul unde va putea cunoaște și reconstitui el însuși marele mister al Creației.
Tiparele esoterice din proza fantastică a lui Mircea Eliade sunt similare celor din Crater Hermetis. La fel ca în lucrarea lui Lazzarelli, regăsim în formula literar-filosofică a autorului român aceleași teme ce privesc traseul inițiatic al eroilor săi: preparativele ascetice, călătoria interioară (labirintul, descinderea în Infern) sau emoția cutremurătoare ce favorizează participarea până la identificare cu taina revelată, acea trăire „numinoasă” descrisă de Rudolf Otto în relație cu conceptul de mysterium tremendum et fascinans.
NOTE:
1 Wouter J. Hanegraaff , Hermes Trismegistus and Hermetism, Springer International Publishing, 2018, p. 9 (Encyclopedia of Renaissance Philosophy).
2 Corpus Hermeticum, Editura Herald, București, 2020, p. 35.
3 Wouter J. Hanegraaff, Lodovico Lazzarelli and the Hermetic Christ. At the Sources of Renaissance Hermetism, Hanegraaff & Bouthoorn, Lodovico Lazzarelli (1447-1500): The Hermetic Writings and Related Documents, Tempe 2005, p. 69.
Muza lui Lodovico Lazzarelli prezintă manuscrisul Fasti christianae religionis Regelui Ferrante. Artist necunoscut, sfârșit de secol XV. Sursa: Beinecke Digital Library via Wikipedia
Comentarii recente