Fragmente din „Măgura Slătioarei și poveștile ei”, Editura Hoffman, București, 2021

Sania Copilăriei la Slătioara

Mi-am luat la Slătioara sania Copilăriei pe care am împodobit-o, odată, cu dragostea fără margini a tuturor bunicilor lumii și pe scaunul ei din stinghii de brad cu miros de rășină și am strâns la un loc, ca în burdușitul sac de legendă, amintirile jucăriilor de Crăciun ale Copilăriei.
Acum aștept să se strecoare furiș, venind ca-ntotdeauna dinspre Măgura Slătioarei, pentru că sigur va veni, ninsoarea din Ajunul mult așteptatei sărbători.
Am pus sania Copilăriei cu fața spre pridvorul înalt, în capătul scărilor de piatră dintre cei doi lei troieniți și sania va fi și ea troienită, căci va ninge în neștire, cum se spune la noi, abia vom putea ține ochii deschiși sub greutatea genelor troienite și ele.
Mâine dimineață, când vor sosi colindătorii, noi amândoi, bunicii, vom fi în pridvor, în mijlocul coșurilor cu daruri, așteptându-i, ca-ntotdeauna, din viul alb al nopții de iarnă.
Până spre ziuă, între vis și trezie, înfrigurați, am scos din sacul cu amintiri jucăriile care mi-au plăcut cel mai mult și pe care mi le-am cumpărat chiar și mie: motocicleta roșie, gălăgioasă și farurile aprinse iscoditor, cu care Copilăria ocolea bradul spuzit de globuri, de artificii și de lumânărele și de ghirlande din puf de zăpadă, apoi trenulețul pe șine tras de o locomotivă ambițioasă trecând vijelios peste viaducturi, cel dintâi tren – jucărie și din viața mea, în sfârșit, elicopterul alb, cu aripi albastre, rotindu-se din ce în ce mai amețitor până se făceau un vârtej azuriu, și sub ochii noștri uimiți, elicopterul se ridica de pe covor și… zbura cu adevărat, riscând să se agațe în brațele candelabrului ajuns aidoma unui rug.
Vor fi de față și acum, ca-ntotdeauna, și fetele noastre și în zori, când visul alb al nopții va fi sfâșiat de chiotul colindătorilor, ne vom grăbi să-i descoperim prin cernerea ninsorii, aplecându-ne nerăbdători peste pridvorul înalt, în brațe cu stâlpii lui aleși și ciopliți din trunchi de gorun.
— „Cum uram noi odată, de mult?! – va întreba, răgușit și răstit, starostele colindătorilor. Cum uram noi? Ia să vedem?!
— Uuuu! – Așaaa! – tunetul aprobării.
— „Uuuu! Uuuu! Uuuu!…” Din sutele de piepturi, un singur glas și clinchetul clopoțeilor de pământ roșu, ars în cuptoarele ultimilor olari ai Slătioarei.
Știu sigur că va ninge cu fulgi mari și rotunzi ca obrazul păpădiilor primăvara, iar noi vom auzi, ca-ntotdeauna, cum se așează fulgii unul peste altul, cotropind sania așezată intenționat în fața pridvorului, pe aleea albă și leneșă care coboară spre scările de piatră dintre cei doi lei troieniți.
În clipa aceea, prin fața ochilor noștri va trece și vom vedea zborul schiurilor Tinereții năvalnice, căci Copilăria a părăsit sania nu prea demult, cum era, poate, de înțeles – dar totuși de atâta timp pentru noi.
Acum schiurile zboară peste lume, peste dealuri, peste munții Căpățânii și, bineînțeles, peste vârful Măgurii și, neapărat, peste cocoșul de pământ roșu, ars și el în cuptor, veghind în vârful casei Copilăriei, cu noi, bunicii, în poala pridvorului, strânși unul într-altul, eroi ai poemului lui Adrian Păunescu:
„Ia priviți-i cum se duc,
Ia priviți-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc
Parcă tac și parcă ning.”
Ne va trezi din visare bucuria colindătorilor, pe când nouă ne va fi frică și să sperăm că, desprinzându-se dintre ei, ajuns în pragul pridvorului, unde îi așteptăm cu mere ionatane, roșii, și portocale ca niște sori mici, și bănuți de ciocolată înveliți în foiță de aur, cel investit să-ntruchipeze Copilăria va aprinde închipuirea noastră, fulgerând-o, și va rosti, risipind lacrămile care ne împăienjenesc ochii: Bună dimineața la Moș Ajun!
P.S.: În finalul unei tablete celebre pe toate meridianele, intitulată În timp înveți…, argentinianul Jorge Luis Borges scria, testamentar:
„Cu timpul vei învăța că încercând
să ierți sau să ceri iertare,
să spui că iubești, să spui că ți-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are niciun sens.
Dar din păcate,
toate se-nvață doar cu timpul…”

6 decembrie 2012

Să nu lași ziua de mâine la mâna altuia

În copilăria mea, petrecută la începutul anilor ‘30 ai veacului trecut, nu era cine știe ce de mirare să-l vezi pe Gheorghe Rățoi că avea să se apropie bine de sută și să intre în mileniul despre care s-a spus că ori va fi al credinței, ori nu va fi deloc, venind de la târg, de la Hurezi, care se ținea și atunci sâmbătă, cocoșat sub văcălia unui coșciug nou-nouț ce se cumpănea pe creștetul capului său ținut și cu mâna stângă în timp ce cu dreapta creștinul strângea la subțioară mai ușorul capac, amândouă din brad geluit, mirosind răcoritor a rășină.
Din când în când, bietul om se mai odihnea, punea întâi capacul jos pe marginea drumului, apoi se lăsa în genunchi și se descotorosea și de căsuța de veci.
— Ce faci nene Rățoi?, îl întreba câte cineva pe Rățoi încă de atunci părând bătrân și acesta nu se mira de întrebare deși se vedea bine ce făcea și ștergându-se de sudoare pe frunte cu palma lui mare și lată ca o cazma, răspundea chipurile rușinat dar și nițeluș, pe dedesubt, vesel îngâmfat, fiindcă era surprins într-o asemenea situațiune, mai deosebită.
— Ce să fac, mă apăr de ziua de mine, să n-o las pe mâna oricui!
— Ori dumneata n-ai copii, n-ai neamuri, n-ai nimic?, mai întreba stăruitor acel cineva.
— Cum să nu. Dar e mai lesne, la o vârstă, să pui decuseară la capul patului un ulcior cu apă; dacă ți-e sete noaptea, să nu trebuiască să aștepți până îți aduce cineva o cană să te răcorești. Nu ști că nu stă nimeni și oricând în loc de setea ta? Nu, nenicule, îmi spunea și mie ăl bătrân, dacă poți, nu pregeta să ai totul pregătit dinainte, la o nevoie. Și eu am. Am acasă pregătite și țoalele bune și imineii și pânza de ochi și batistele cu bănuți înnodați la colțul lor și lumânările și masa cu trei picioare pentru gropar și hârlețul cu care să sape groapa! Tot! Mai aveam căsuța asta și mi-am luat-o. Se găsesc acum, la târg la Hurezi, a apărut și prăvălia asta, de cruci de lemn și coșciuge, am mai progresat și noi, fiindcă se progresează, zicea el filosofic.
În 1918 când am făcut războiul ăl mare, rămâneam pe câmp, unde cădeam și chiar dacă se mai găsea timp să ne adune, nu era coșciuge, nu se găsea și ne aruncau unul peste altul, la comun; încropea o cruce, scria unul pe ea „Gheorghe Rățoi, mort pentru patrie”, 1913, 1914, 1916, 1917, anul în care cădeai și scăpa și Patria de datoria față de tine. Nu e mai bine acum, când poți, bunînțeles dacă te țin curelele, să te pui tu singur la adăpost de ziua de mine? Hai!, mai zicea el îndemnându-se, și-și cumpănea coșciugul pe creștetul capului și din genunchi cum era se ridica grijuliu în picioare cu capacul la subțioara mâinii drepte.
— Să trăiești!, mai zicea el și pleca mai departe. Nu mai avea mult până acasă, el stătea în vârful priporului unde începeau Potreșii, un cătun cu oameni mai descurcăreți, mai închiși în ei, mai îngâmfați dar și mai harnici, mai cu grija zilei de mâine, însă și mai avuți, unii aveau car și boi și-și aduceau acasă scuteala față de ziua de mâine, cu carul cu boi.
Gheorghe Rățoi n-avea, însă cu spinarea își făcuse tot traiul, și cu mâinile amândouă și cu ele se apăra și de ziua de mâine, când îi venea sorocul.
— Acum, zicea el, când ajunsese acasă și pusese și capacul și sicriul geluite proaspăt și mirosind tare, răcoritor a rășină, la capătul scărilor, jos, în curte, în timp ce el sta sus, pe ultima treaptă.
Iute veneau și niște vecini mai apropiați și mai curioși să-i vadă cumpărătura nouă și să se mire solidar de sârguința cu care acesta ținuse să-și facă datoria față de ziua de mâine.
— M-am liniștit – zicea el, și acum, ști cum se spune, cum o vrea Dumnezeu!
— Te-ai liniștit, îl admirau cinstit vecinii. Sărac, sărac, – ziceau ei, dar liniștit acum.
— După puteri, se alinta Gheorghe Rățoi, sfios prefăcut, dar pe dedesubt îngâmfat. După puteri, câte le avem. Și i-am făcut și muierii tot, toate rânduielile.
— Mi le-am făcut, îl confirma și Ioana și tot îngâmfată pe dedesubt, cu mâna la gură, rezemată de stâlpul pridvorului.
— Da, mai zicea Gheorghe Rățoi pișicher în îngâmfarea lui mică, fiindcă ști ce-i îmbătrânește bărbatului prima dată?
— Ce-i îmbătrânește?, întreba de-al dracului vecinul care știa răspunsul dar vrea să-l mai audă o dată în curte la Gheorghe Rățoi.
— Ce?
— Muierea!, zicea Gheorghe Rățoi și ridica mâna dreaptă cu trei degete unite, ca popa, să binecuvânteze ultima lui cumpărătură, după puterile lui, de la târg de la Hurezi.

5 aprilie 2013

„Primăvară dulce…”

Debutul politic, social, moral, comportamental al acestei „Săptămâni – din nefericire – al patimilor”, sub semnul sordidului, mă înmdeamnă să părăsesc, măcar azi, Cronica mahalalei și să mă îndrept, cu adevărat nostalgic, spre amintirile unei copilării și ale unei tinereți care s-au petrecut cu libertatea credinței, oricât ar fi fost ea, și sub turci, de chinuită, însoțită de o biată rușine, cel puțin față de cele sfinte ale unui popor trăitor în Grădina Maicii Domnului!
Mă voi întoarce astfel, dezamăgit, în Săptămâna patimilor și a Învierii într-o primăvară de la sfârșitul primei jumătăți a veacului trecut când, odată cu înserarea, pe dealurile Slătioarei oltene de sub Munții Căpățânii, albite de dimineața de puținele, totuși, ciopoare sărace de oi, potecile se umpleau de șerpuirea cuminte a unei lumi nu atât de luminată electric ca astăzi, dar cu o lumină în suflet care mă făcea să o văd și acum, în închipuire, la fel, pășind cuminte, aureolată ca sfinții pictați pe păreții abia văruiți ai bisericuțelor de la Potreși și Mănăsești și Olari și Viorești.
Oricât ar fi fost el, la Slătioara, de rău păcătosul acelei primăveri pomenite și răscolite de mine acum, tot ar fi găsit, în săptămâna Deniilor, în cel mai ascuns străfund al sufletului său, un sâmbure, chiar și urscat, de rușine, care să nu dea să încolțească de fiorul neliniștii față de înălțimea cerului nostru, ridicată și mai sus de crestele Căpățânii, ca o Golgotă urcată cu atâta nădejde de copii și de părinții lor și de părinții părinților lor, cu buchete de Floarea Paștelui în mâinile tremurânde!
Nu-mi amintesc o clipire de geană a amintirii mai tulburătoare decât aceea venind să reînvie fuiorul țăranilor Potecași în hainele lor de dimie țesută în război de Fina Anica, hainele lor de lucru de toată ziua ca niște odăjdii ale slujirii unei vieți nădăjduitoare din veac și atunci, în clipele și ele cât un veac, până departe în zare, se făcea o liniște îngrijorătoare încât puneam o mână la gură să nu tușim, nu se auzea nici oftatul acelei lumi urcând pripoarele scurte și pieptișe, ci doar rar, în depărtări, cîntecul stingher al unui cuc bătrân care poate că uitase să se culce.
Și așa se apropia și seara Prohodului pe care noi o iubeam cel mai mult din acea Săptămână a Patimilor când ne strecuram pe scăricica întortochiată din Pronaos ca să ajungem sus, în balconul și el pitic, de unde preluam cu o dăruire pe care greu aveam să o mai întâlnim în viața care ne aștepta și pe noi, copiii, strofele celor trei Stări ale Prohodului și noi cu buchetele de Floarea Paștelor albind și mai tare în pumnii noștri mici auriți de pâlpâirea lumânărilor.
Și nici o Stare ca Starea a treia nu cuprindea un vers – întrebare – cântată, mai frumos și mai neliniștitor și mai încărcat de fiorul credinței izbăvitoare așa cum o pricepeam noi, atunci.
Și, la capătul acelui vers, glasurile noastre de copii se ridicau parcă mai sus și ne înecau în lacrămi…
„Primăvară dulce, fiul tău prea dulce, frumusețea cine ți-a apus!?”
Cristos a înviat!

18 aprilie 2014