Capitolul 1

În micuța biserică Sfântul Elefterie, unde de câtva timp stăteam singură, intră o fetiță de, știu și eu? Vreo zece, doisprezece ani. Nu avea nimic din drăgălășenia unei școlărițe obișnuite, iar uniforma pe care o purta era de-a dreptul oribilă. Se apropie cu sfială de mine și mă privi cu mare atenție. Foarte metodică pentru vârsta ei, începu cu pantofii mei negri de lac. Apoi se uită la mâinile zbârcite, iar când ajunse la chipul brăzdat de riduri adânci și în special la nasul meu coroiat și descărnat, se sperie și făcu câțiva pași în spate. Îmi venea să râd, dar nu aveam cum. Deodată am început să-i simt bătăile iuți ale inimii și, spre surprinderea mea, în ritmul lor am reușit să intuiesc întrebările care îi străbăteau mintea nevinovată: „oare câți ani are?, oare ce s-a întâmplat cu ea de ce stă nemișcată?, de ce nu deschide ochii?”, iar nedumerirea ei m-a convins că vedea pentru prima oară în viață o persoană decedată

Pe măsură ce mă analiza, frica începu să-i dispară și, la un moment dat, am crezut că mă va atinge, însă de fapt cu degetele ei lungi și extrem de subțiri luă o floare din sicriu, care pesemne nu stătea bine acolo unde era, și mi-o puse pe piept. Pe urmă se uită de jur împrejur parcă încercând să facă o legătură între multitudinea de picturi înghesuite pe pereții bisericii și corpul meu inert de pe catafalc, dar după câtva timp, negăsind nici una, își concentră toată atenția numai pe mine. Deodată, întinse mâna și am simțit cât de tentată era să mă atingă, însă își înfrână repede curiozitatea și se mulțumi doar să citească în șoaptă numele meu scris parcă de un analfabet pe crucea de lemn și anii între care trăisem. Făcând uimitor de repede scăderea, murmură uimită: 89 de ani… Apoi adulmecă aerul și strâmbă din nas. Avea dreptate pentru că mirosul dulceag al zambilelor combinat cu cel al lumânărilor stinse într-o zoaie de apă îl detestasem toată viața, așa că am înțeles-o perfect și nu m-a mirat că, după ce a oftă prelung, îmi mai privi încă odată chipul din profil și cu pași mici se îndreptă spre ieșire. În dreptul ușii se opri, își întoarse capul și îmi zâmbi atât de frumos încât, fără nici un regret, am lăsat în urmă acel înveliș banal închis într-o cutie plină de flori fanate și, cu tot ceea ce simțeam eu că sunt cu adevărat, m-am strecurat cu grijă în sufletul celei pe care m-am hotărât să o urmez.

Deși era începutul lunii mai și afară era destul de cald, câțiva fulgi mari și pufoși de zăpadă târzie pluteau nestingheriți prin aer, iar când cea mică se opri și încercă să prindă unul pe vârful limbii, un noian de amintiri neprețuite îmi invadară mintea făcându-mă să mă simt extraordinar.

A traversat iute strada și, pentru că mergea cu pași zglobii, am bănuit că se îndrepta spre casa ei. Din spate se auzi o voce pițigăiată de băiat:

— Irene, Irene!

M-am așteptat să se oprească și să-l aștepte pe cel care o strigase, însă ea îi aruncă doar o scurtă privire și își continuă drumul nepăsătoare. Am profitat și din curiozitate l-am privit pentru o secundă pe băiețelul din spatele nostru iar când am văzut că era urâțel și mic de statură, am zâmbit mulțumită. Nu era deloc pe gustul meu și în mod vădit nici pe al ei, așa că a grăbit pasul pentru a scăpa de el.

Puțin contrariată am privit de jur-împrejur, iar în momentul în care am remarcat că nu mai era nici o altă fetiță pe stradă mi-am dat seama că pe cea care mă cucerise iremediabil o chema Irene. Frumos nume…

Nostalgia copilăriei începu să mă prindă în mreaja ei și, dintr-o dată, fără nici un motiv anume, în loc să mă bucur de această nouă șansă care mi se oferea, mi-am adus aminte de ultimii ani ai vieții mele. Suferisem enorm și chiar dacă de multe ori îmi dorisem ca totul să se sfârșească cât mai repede, așteptarea clipei decisive mă îngrozise atât de mult încât pierdusem ireversibil timp prețios. Irene începu să îngâne un cântec vesel și brusc m-am trezit în fața unei realități nebănuite în care am realizat că în mod paradoxal, deși îmi fusese frică să mor, acum îmi era parcă mai frică să trăiesc. M-am îngrozit la gândul că poate va trebui să trăiesc aceleași experiențe. Că va trebui să trec prin două războaie. Prin schimbări sociale devastatoare. Că voi fi obligată să fac aceleași greșeli fără a le putea repara… — Doamne, am strigat disperată, sper că nu sunt damnată pentru eternitate.

— Buni! Buni! Îmi este foame!

Din fericire, strigătele Irenei mă smulseră din încercările mele de a înțelege viața de apoi și am privit spre balconul casei în care zâmbea un chip blând de femeie între două vârste.

— Hai mamă sus că este gata masa, spuse aceasta și dispăru.

M-am bucurat nespus că cea mică, în pofida fizicului ei firav, era mâncăcioasă pentru că și eu, spre bucuria părinților mei, fusesem la fel și nu de puține ori vecinii mă invitaseră la masă pentru a le face poftă de mâncare unor odrasle sclifosite. Urcă scările în fugă și, când ușa se deschise larg, în fața mea se desfășură un apartament cu un aspect oarecum sărăcăcios care nu avea nimic în comun cu opulența în care crescusem eu. Cu toate acestea, bucuria ce friza fericirea din sufletul Irenei puse stăpânire și pe mine, iar acea inegalabilă liniște sufletească pe care o poți avea doar la vârsta inocenței îmi invadă întreaga ființă. Eram din nou un copil normal pentru care bogăția sau sărăcia nu erau importante și de abia așteptam să mănânc și să ies la joacă. Totuși, înainte de a mă lăsa complet în brațele noului meu destin, o întrebare îmi străfulgeră mintea de femeie bătrână: — Oare ea sunt eu sau eu sunt ea? Mirosul superb al mâncării proaspete îmi alungă iute încercarea mea de a face filozofie și o poftă de viață cum nu mai simțisem de foarte, foarte mult timp puse stăpânire pe noua mea existență.

Așa mi-am început drumul alături de Irene și, chiar dacă încă nu înțelegeam de ce și nici cât va dura, speram că totul să aibă un rost și să nu ne dezamăgim niciodată una pe cealaltă.

*

Deodată se auzi o bufnitură scurtă și, după ce cristalele ușii de la intrare zdrăngăniră asurzitor, în bucătărie își făcu apariția o tânără femeie care, fără a da bună ziua, se așeză cu nonșalanță pe scaunul din capul mesei.

— Irene, întrebă ea răspicat, ai terminat de mâncat?

— Da, răspunse cea mică fără prea mare entuziasm.

— Vezi să nu întârzii la balet, spuse noua sosită și începu să înfulece.

M-am uitam la părul ei vopsit, prelungit forțat cu o meșa roșie ca focul și la buzele subțiri conturate în exces cu ruj de proastă calitate. Apoi m-am uitat la ochii ei negrii ce străluceau ciudat și la trăsăturile neregulate împrăștiate în jurul unui nas acvilin, iar la sfârșit, după ce am tras concluzia că întregul său chip semăna cu cel al unui cal înfuriat, m-am întrebat de-a dreptul siderată:- De fapt, cine este pațachina asta?

— Mamă, spuse Irene, parcă ghicindu-mi gândurile, am luat nota zece la română.

„Mamă?…asta era maică-sa? Doamne Dumnezeule, femeia asta boită și cu o coamă de păr fals era maică-sa?”

— Mamă, repetă cea mică pentru a-mi spulbera orice îndoială, am luat zece la română.

— Și ce dacă?! Să te duci la balet. Asta contează, spuse ea cu gura plină de mâncare.

Părea foarte supărată și nu înțelegeam deloc de ce. Irene oftă și o privi pe bunică-sa care, după ce își aranjă după urechi câteva șuvițe de păr alb, spuse timid:

— Lasă fata în pace. Las-o să învețe.

Deodată, mă-sa se ridică în picioare și se răsti la amândouă:

— Sunteți proaste? La ce îi folosește școala?

Se opri și, după ce o privi amenințător pe cea mică, continuă pe același ton:

— Să-ți intre bine în cap. Numai dacă vei ajunge o mare balerină o să poți scăpa de regimul ăsta de rahat al lui Ceaușescu. Sau preferi să-ți tocești coatele pe băncile unei facultăți și la sfârșit când vei fi repartizată unde a înțărcat dracu bălaia, să te violeze țăranii așa cum au făcut cu Ani, nevasta unchiului Alecu. Asta vrei!?…

Jenată, dar și speriată, bunică-sa dispăru în casă, iar cea mică începu să plângă în surdină.

Nu-mi venea să cred… Nu-mi venea să cred cum putea pațachina asta să vorbească cu o copilă. Îmi venea să o strâng de gât și să strig la ea: — nebuno! lasă fata în pace!

Irene se ridică de la masă și plecă în fugă în camera ei, dar chiar și după ce închise ușa din bucătărie, se auziră urlete și înjurături.

— Din cauza ta este așa, se auzi vocea isterică a maică-sii. Tu îi bagă prostii în cap, o învinui ea pe bunică.

Irene se trânti pe pat și își puse perna pe cap, iar bătăile inimioarei sale accelerate de o multitudine de gânduri înfricoșătoare ce-i treceau cu repeziciune prin minte, mă făcură să vibrez și să mă transform într-un cocon în care să o pot adăposti. Încet, încet am început să simt cum încerca să se cuibărească în el și, după câteva momente de neuitat pentru mine, se ridică și își șterse lacrimile. Își îndreptă spatele și trase aer adânc, parcă pregătindu-se pentru ceea ce știa că avea să urmeze. Maică-sa intră ca o furtună și lăsându-mă perplexă spuse pe un ton mieros:

— Tu să plângi doar când o să mor eu.

— Mamă, nu mai vorbi așa.

— Hai, hai, spuse ea, hai schimbă-ți mizeria asta de uniformă și dă o fugă până la tanti Cucu, să-i duci de mâncare.

— Bine, răspunse cea mică.

— La ce oră te duci la balet? reveni maică-sa la subiectul ei preferat.

În acel moment am simțit că în sufletul Irenei s-a rupt ceva… ceva de preț și chiar dacă am încercat să-mi dau seama ce anume, n-am reușit deloc.

— La patru, răspunse ea scurt.

Maică-sa îi aruncă o privire chipurile drăgăstoasă și, după ce o avertiză ca nu care cumva să întârzie, ieși în grabă din cameră.

Cu pași ce demonstrau că ceea ce făcea nu era deloc pe placul său, Irene se duse în bucătărie de unde luă o sacoșe grea și, după ce o îmbrățișă pe bunică-sa, plecă. Troleibuzul înaintase ca o căruță troglodită și, după aproape un ceas, ajunserăm, cu chiu cu vai, într-o stație din care se vedea clădirea înaltă a Foișorului de Foc. Pe timpul meu fusese turn de apă și asigurase consumul Bucureștilor de atunci. Acum arăta jalnic și naiba știe la ce mai folosea.

Un moș care bodogănise tot drumul o împinse cu brutalitate și țipă la ea:

— Mototoală ce ești! hai mișcă-te. Nu vezi că mă grăbesc?!

Irene nu-l băgă în seamă, însă eu tare aș fi vrut ca să-i trântesc în față concluzia trasă de curând și să-i spun printre hohote de râs: — degeaba te grăbești, că tot acolo ajungem cu toții.

La un moment dat, pe la mijlocul unei oarecare străzi, a deschis o poartă ruginită și a intrat într-o curte nebănuit de mare în care trei case vechi negustorești înconjurau o grădină plină de bălării.

— Tanti Cucu, tanti Cucu, strigă Irene bucuroasă că avea să scape de sacoșa grea care îi rănise mânuțele.

În dreptul unei uși apăru o babă mică, zbârcită și boită excesiv. Părul de o culoare îndoielnică era prins într-un fileu ieftin, iar întreaga ei înfățișare te ducea cu gândul la celebra „babă absolută fără cusur în rău” a scriitorului meu preferat, domnul George Călinescu.

— Irene, draga mea, ai ajuns? Întrebă ea inept pe un ton mai fals ca o bancnotă desenată de un copil.

Puștoaica zâmbi șmecherește și, spre marea mea încântare, îi confirmă cotoroanței evidența:

— Da, tanti Cucu, am ajuns.

Se distra copios în sinea ei, însă pe urmă, când se supuse docilă unui sărut bălos și plin de ruj, fabricat probabil înainte de-a mă naște eu, mi s-a făcut realmente milă de ea.

— Hai, o îndemnă baba, trăgând-o de mână, hai în bucătărie.

Pe măsură ce trecea prin fiecare cameră un miros dulceag de mucegai amestecat intermitent cu un iz suav de levănțică îmi deschise instantaneu ușa casei bunicilor mei din Câmpul Lung Muscel în care îmi petrecusem toate vacanțele. Revedeam și simțeam cele mai mici detalii. Perdelele albe brodate cu margarete, ferestrele mici care scârțâiau la orice adiere de vânt, mobilierul greoi făcut să reziste o veșnicie și cele două rânduri de covoare de lână puse unele peste celelalte. Revedeam bucătăria în care veșnic se gătea ceva sau se cocea pâine și cămară… mmm, cămara plină ochi de dulcețuri și de alte multe bunătăți. Ce vremuri…

Cât timp eu conturasem eterul după bunul meu plac, Irene scosese pe masă borcanele pline cu mâncare, iar baba, care desfăcuse deja unul și își băgase cu lăcomie degetele în el, luă o sarma din care se scurgea un sos uleios și o îndesă în gură. Îmi venea să vărs și noroc că săraca Irene întoarse capul încercând să ne ferească pe amândouă de supliciul unui asemenea spectacol grotesc. Dintr-o dată, mă străfulgeră un gând: — de unde o cunosc eu pe asta? Am profitat că cea mică se uită din nou la ea și văzând-o mai bine îmi veni să-mi trag o palmă peste locul în care ar fi trebuit să am fruntea: — asta este mademoiselle Viscovski, profesoara de pian a nepoată-mii Ruxandra. — Ptiu, bată-te norocul, aș fi vrut să-i spun, dar rău ai ajuns. Știam că provenea dintr-o familie înstărită și în tinerețe fusese frumoasă, dar bag seamă că răsturnarea societății nu numai că o schimonosise fizic, dar îi stâlcise și educația.

Baba se șterse la gură cu mâneca murdară a unui halat de mătase scumpă, mâncat de molii, ce încă purta amprenta unei lumi apuse și, după ce o luă în brațe, o supuse pe Irene unui alt sărut scârbos. Cea mică se înfioră și, pentru a supraviețui acestui nou supliciu, strânse ochii cu putere și se gândi cum să plece mai repede. Spre marea ei fericire, baba slăbi strânsoarea îmbrățișării și răsuflând ușurată, Irene o zbughi spre ieșire.

— Să-i spui lui maică-ta că-i mulțumesc, se auzi din spate vocea hodorogită a hoaștei.

— Da, da, răspunse Irene abordând un zâmbet forțat.

După ce poarta ruginită scârțâi în urma ei, o luă aiurea la fugă încercând din răsputeri să se îndepărteze cât mai iute de acest personaj hidos. Pe drumul de întoarcere șoferul troleibuzului se luă, în mod absurd, la întrecere cu celelalte mașini și, după o cursă de-a dreptul iresponsabilă, ajunse totuși cu bine acasă. Simțeam că Irene era neliniștită și numai atunci când urcă în viteză scările și luă poantele din camera ei am înțeles că era ora patru și că trebuia să ajungă cât mai iute la balet. În câteva minute se opri în fața unei vile îmbrăcată în iederă pe care o cunoșteam din vedere, dar în care nu intrasem niciodată, pentru că pe vremea mea, deși lumea bună mergea la spectacolele de balet, în mod paradoxal, nicio familie onorabilă nu-și dorea ca fetele lor să devină balerine. Muzica în schimb era obligatorie, iar la pensionul francez condus de Victoria Choisy, pe care îl frecventasem eu ca să învăț carte, broderie artistică și bune maniere, lecțiile de pian erau mai importante decât toate celelalte. Urmasem și câteva cursuri de dans de salon, dar vai de capul meu…

Irene se schimbă repede și intrarăm într-o încăpere plină de oglinzi și mobilier de lux ce părea că nu făcea parte din realitatea austeră în care ne aruncase în mod brutal comunismul. O pianistă bătrână începu să zdrăngăne un menuet de pe timpul lui Pazvante Chiorul și, dintr-o dată, totul deveni confuz. Speriată m-am retras în cel mai adânc loc din sufletul ei și, pentru un timp pe care nu l-am mai socotit, am încercat să mă detașez de ceea ce se întâmpla. La un moment dat calvarul orelor de balet luă sfârșit și Irene ieși din studio, trântind ușa cu putere în urma ei. O durea tot corpul și, plângând încet, repeta în mod obsesiv: — urăsc baletul, urăsc baletul… O simțeam furioasă și sperând că o pot liniști m-am străduit să nu-i împărtășesc părerea, dar ea privi în urmă cu mânie și, după ce își crispă degetele pe săculețul în care avea poantele, spuse cu voce tare: — urăsc baletul!

Dintr-o dată, dangătul clopotelor bisericii noi, Sfântul Elefterie, izbucni ca un vaiet asurzitor venit parcă de peste timpuri. Se mai tângui câtva timp și apoi o liniște nefirească puse stăpânire pe întregul cartierul Cotroceni. Irene se opri din mers și, după ce oftă adânc în semn de resemnare, spre bucuria mea o luă spre casă pe un drum ocolit. Iubeam acest cartier în care locuisem și eu atâta amar de vreme și m-am bucurat să văd încă odată că, împotriva tuturor încercărilor neamurilor proaste de a-l suprima, rămăsese în picioare ca o relicvă a bunului simț ce-i caracteriza pe adevărații lui locuitori. Mergea agale și prin ochii ei nu mă mai săturam să privesc de jur-împrejur. Printre frunzele tinere ale teilor, mângâiate de o ușoară adiere a vântului, razele soarelui se jucau zglobii prin șuvițele ei de păr și, chiar dacă asta părea să o amuze puțin, dintr-o dată se opri și spuse hotărâtă: — Am să vorbesc cu tata. Numai el poate să-i scoată din cap maică-mii ideea de mare balerină!

Nu-l cunoșteam pe taică-su, însă având în vedere aplombul maică-si, eram destul de sceptică în ceea ce privea rezultatul unei intervenții, indiferent din partea cui ar fi venit. Dar mai știi…

Bucuroasă că în sfârșit găsise o soluție salvatoare, Irene trase aer adânc și, eliberate de gânduri apăsătoare, amândouă începurăm să simțim parfumul suav al bobocilor de trandafiri ce se amesteca subtil cu cel al primelor micuțe flori aurii de tei. Pe dealul Țăcăliei, mirosul proaspăt al corolelor de iasomie se întrecea cu cel al florilor de corcoduși și totul părea un vis de care nu te-ai fi putut sătura niciodată. Cea mică începu să cânte, iar eu m-am lăsat purtată pe aripile ocrotitoare ale fragedei mele copilării. Retrăiam intens clipele minunate petrecute în grădina primei mele case părintești din strada Zânelor și dintr-o dată am zărit-o pe Chirița care, cu fusta ei lungă și încrețită pe talie, stătea cocoțată pe o scară șubredă de lemn și se străduia să culeagă flori de tei în bluza înnodată în dreptul pieptului.

— Cucoană, e de ajuns ăstea? strigă ea cu putere, făcându-mă să scap din mână păpușa mea preferată. Cucoană…!

Într-un târziu, o făptura plăpândă cu un chip frumos ce emana blândețe apăru în dreptul ușii și spuse pe un ton mustrător:

— Chirițo, nu mai urla așa că sperii copilul.

Apoi se apropie de mine și îmi aruncă o privire atât de drăgăstoasă încât chiar și acum, după atâta vreme, mă înfioră de plăcere. Doamne, era mama mea.

— Culege cât mai multe, îi spuse ea servitoarei, că știi cât de bune sunt iarna când ne apucă tusea.

— Da, da, bombăni Chirița în bărbie, că doar nu mata stai cocoțată aici.

Mama se apropie de mine și cu degetele ei de zână îmi aranjă cei câțiva zulufi aur care îmi căzuseră pe frunte.

— Vezi că azi vine mademoiselle și n-ai mai atins pianul de cel puțin două zile, mă dojeni ea.

— Bună ziua, spuse tare Irene readucându-mă dureros de brusc în realitatea ei.

— Bonjour, răspunse un bărbat în vârstă dintr-un balconaș aflat la parterul unei vile somptuoase.

Glasul îmi era cunoscut și îl privi cu atenție.

— Ai fost la balet? o întrebă el și apoi sorbi tacticos dintr-o ceșcuță perfectă de porțelan.

— Da, răspunse Irene, a trebuit să mă duc.

Bărbatul puse cu grijă ceșcuța pe farfurioară și, după ce scoase câteva rotocoale mari de fum albăstrui, o întrebă:

— Păi dacă nu îți place, de ce te mai duci?

Cea mică nu spuse nimic și, după ce ridică umerii în semn de neputință, încercă să schițeze un zâmbet politicos, care din păcate denotă doar tristețe.

Între timp am realizat că cel din balcon era marele actor Iorga pe care îl văzusem de câteva ori pe scena Teatrului Național. Vai, cât îmbătrânise… Bine că totuși mai trăia, mi-a trecut deodată prin cap tocmai mie, această idee nebunatecă.

— La revedere, spuse Irene.

— Au revoir, spuse el cu un accent ireproșabil și își continuă nepăsător tabietul.

A mai pribegit puțin și într-un târziu, când și-a făcut curaj, s-a întors acasă, unde chiar din ușă, se aruncă direct în brațele unui bărbat care stătea pe o canapea cu arcurile rupte. L-am privit de aproape și am tras concluzia că un chip de om mai cumsecade, nu mai văzusem de mult și pentru o clipă m-am mirat că nu mirosea a pâine caldă, iar când o dojeni în glumă, glasul său blând mă înmuie de tot. — Of, m-am gândit eu, ăsta este taică-su, aliatul ei împotriva maică-si. Vai de capul lor…

— Mi-a spus coana mare că ai luat zece la română, spuse el cu mândrie. Bravo ție!

— Ce-ai spus? interveni mă-sa pe care, fără meșă și boiele, de abia am recunoscut-o.

Apoi începu să se dea iarăși în spectacol, însă deși țipa din ce în ce mai tare, de această dată părea că nimeni nu-i mai acorda nici o atenție. Irene se folosi de această scenă de operetă ieftină și o zbughi pe ușa și pentru că din curte încă se auzeau urletele disperatei, se îndreptă iute spre părculețul din spatele casei unde deși se înserase încă se mai jucau câțiva copii.

— Irene, Irene, se auzi glasul unei fetițe ce-și purta cu mândrie pe umeri două cozi împletite cu măiestrie, te aștept de mult.

— Îmi pare rău Adela, se scuză ea, dar am întârziat pentru că mâine am spectacol și astăzi am făcut o repetiție generală care a durat mai mult,

Împreună s-au urcat într-un leagăn dubios care scârțâia atât de tare din toate balamalele încât m-am rugat la bunul, Dumnezeu, ca fetele să nu pățească ceva. În timp ce se balansau, o pală de vânt aduse un miros de frunze proaspete și vălul amintirilor mă cuprinse iarăși. Era o zi de sărbătoare, iar în Cișmigiu cânta fanfara militară. Pe aleea principală femei și bărbați, care mai de care mai dichisiți, se salutau politicos fără nici măcar a se cunoaște. Mama purta o rochie lungă din crep de Chine ivoir, iar tata își etala cu satisfacție noua uniformă cu nasturi auri. Amândoi mă sorbeau din ochi și de abia acum mi-am dat seama cât de mult mă doriseră și câtă grijă îmi purtaseră. Dintr-o dată mirosul gogoșilor pudrate din belșug cu zahăr pudră îmi deturnă atenția și am început să-i trag de mâini pe ai mei: — vreau gogoși, vreau gogoși, am strigat cât am putut eu de tare. Bineînțeles că mama a reacționat imediat și în câteva clipe o gogoașă mare cât o zi de post se afla în fața mea. Am mușcat din ea cu o asemenea plăcere încât…

— Auzi, o întrebă Irene pe mica ei prietenă, nu-ți miroase a gogoși?

Pentru o clipă am crezut că visez. M-am lipit cât mai aproape de sufletul ei și spre stupoarea mea mi-am dat seama că o poftă teribilă de gogoși îi invadase întreaga ființă. Cu un gest hotărât opri leagănul din balans și, după ce spuse iute:-pa, o luă la fugă spre casă. Urcă iute scările și într-o clipă ajunse în bucătărie.

— Buni, vreau gogoși din alea bune cum numai tu ști să faci, o imploră ea pe cea care părea extrem de obosită.

— Da ce-ți veni așa deodată?

— Nu știu, dar te rog…te rog mult.

Bunică-sa se ridică cu greu și se apucă să frământe făină cu lapte.

— La revedere, se auzi din casă vocea maică-sii. Eu și taică-tu plecăm în oraș, dar să te culci devreme că mâine ai repetiție pentru spectacol.

— La revedere, bombăni cea mică puțin tristă dar și bucuroasă că urma să rămână singură cu bunică-sa.

În scurt timp primele gogoși începură să sfârâie în tigaie, iar Irene aștepta cu gura plină de salivă. Doamne cât durează, gândi ea în timp ce mirosul ne amețea pe amândouă, însă bine că măcar este liniște în casă. Mușcă cu poftă din gogoașa fierbinte și apoi sări și o sărută pe bunică-sa. — Nu știu ce m-aș face fără tine, îi mărturisi ea sincer.

Seara trecu repede și în sfârșit, după o zi banală pentru ea, dar mai mult decât impresionantă pentru mine, Irene se duse la culcare. Avea puține haine și o singură pijama, iar singurul lucru din camera ei, ce părea mai valoros era o icoană veche ce o reprezenta pe Maica Domnului, care atârna singuratecă pe perete. Cea mică se urcă în pat și, înainte de a adormi, spuse în șoaptă o rugăciune ce părea inventată. Bunică-sa intră tiptil și, după ce o înveli cu un pled jerpelit, stinse lumina și închise ușa cu grijă în urma ei.

De afară se auzea doar șoptitul vântului de primăvară, iar respirația proaspătă și liniștită a micuței mele gazde mă aruncă direct în patul cu saltea de lână al copilăriei mele. Așternuturile foșniră iarăși sub mine la fiecare mișcare, iar mirosul de pelin al feței de pernă mă ameți chiar mai mult decât cel al gogoșilor. Ani de zile poveștile Chiriței mă făcuseră să-mi fie frică de întuneric, iar acum îmi veni să râd de toți strigoii ei și de toate prostiile pe care le inventase. Norocul meu era că Irenei nu-i spunea nimeni povești înainte de culcare și am profitat de asta pentru a închide ochii și a mă scufunda într-un somn adânc.

*