Accent ascuțit

A fi țăran n-a fost niciodată o cauză a fericirii, fiindcă meseriașii pământului nu au putut să stăpânească stihiile naturii decât prin rugă către Dumnezeu. A fi țăran a însemnat mai întâi suferință, trudă și sacrificiu la care s-au adăugat iubirea, credința și speranța. A fi țăran a presupus muncă al cărei folos prea puțin s-a-ntors către ostenitor.
Și totuși, fără talpa țării, nu s-ar fi putut clădi propășire și rodnicie, nu ar fi existat și dăinuit chiar țara, vatra unității de meleag, de grai și de obicei ce-și împrumută numele de la ei pălmașii ogorului, iubitorii pământului, nădăjduitorii întru veșnicia sacră ce s-a născut la sat.
Deși au fost mereu majoritatea nației, țăranii au rămas totdeauna la coada beneficiilor naționale. Din pricina modestiei și încrederii (chiar credulității), a curățeniei lor morale și a dragostei de cele sfinte, a mai puținei științe de carte, dar a abundentelor acumulări din școala vieții și muncii.
I-am denumit pe țăranii din rândul cărora provin, în chiar scrierea mea de debut „statui de humă arsă”, iar un mare cunoscător al acestei vieți aspre, maestrul Dinu Săraru, a zidit o epopee epică rurală al cărui start l-a dat celebrul roman Niște țărani. Această „clasă socială” oropsită i-a inspirat pe mulți creatori: scriitori (ca Slavici, Creangă, Sadoveanu, Stancu, Agârbiceanu și Preda), pictori (precum Grigorescu, Luchian, Iser, Băncilă și Baba) și muzicieni (ca Enescu, Porumbescu și Vidu). De la discursurile academice Elogiul satului românesc al lui Blaga și Laudă țăranului român al lui Rebreanu la scrierile Crimă pentru pământ a lui Săraru și Căderea în cer a lui Mitroi, lumea satelor, care și azi reprezintă aproape jumătate din populația țării, a constituit subiect de admirație și respect, sursă de inspirație și valorizare. Grav și blamabil, însă, a fost și rămâne atitudinea ocârmuitorilor care s-au folosit en gros de forța, meșteșugul și vrednicia țărănimii, iar răsplata și sprijinul s-au situat totdeauna pe ultimul loc. De multe ori mințiți, hrăniți cu iluzii și promisiuni de politicieni, purtați prin războaie și înrobiți cu biruri și obligații, țăranii au rămas categorie idilică pentru artiști și literați, dar nevoiașii perpetui ai regimurilor succesive profitoare.
Viața la țară, ca să recurg la titlul altui autor inspirat, cum a fost Duiliu Zamfirescu, a rămas un refugiu de basm, picior de plai și gură de rai, doar pentru vizitatori și creatori, fiindcă pentru oamenii civilizației rurale, reprezintă un fel de Ultima Thule a speranței, un purgatoriu al încercărilor și caznelor, din care, cei tineri și-au luat lumea în cap și au plecat să se harănească prin alte țări, lăsând satul într-o incredibilă izbeliște, cu gospodării într-o paragină de nedescris, faptul reprezentând o emblemă de tristă faimă a managementului național, mai cu seamă post-ceaușist.
Dincolo de pesimismul și resemnarea acestor rânduri scrise cu sânge de țăran argeșean la ceas de spaime și anevoințe adăugate de o pandemie periculoasă, rămâne fărâma de optimism și dorita rațiune a aleșilor responsabili de soarta țării și a celor ce s-au zidit în lut și eternitate carpatină pentru existența și dăinuirea acesteia de-a lungul veacurilor potrivnice: țăranii. țărânii, sudorii, obidei și sfințeniei lor mă-nchin cu evlavie de condeier, într-un ghenar de fălnicie și fast, când Clipa cea repede strălucește a taină valahă și măreție olteană remanente într-un om, un nume și o operă. La mulți ani, Dinu Săraru!