Acum vreo 20 de ani, într-una din zilele începutului de toamnă, pe la orele prânzului, a fost adus cu ambulanța un pacient cu vârsta de până-n 75 de ani. După ce a trecut pe la „urgențe” a fost trimis pe secția neurologie cu diagnosticul provizoriu de accident vascular cerebral. Mai spre seară a venit în vizită băiatul cel mare al pacientului spre a se interesa de situația tatălui său. Însă mai înainte de a veni la spital trecuse pe la „Cățeaua leșinată”, o bodegă de cartier, unde se cinstise binișor, probabil spre a prinde curaj. După ce a ajuns pe secție i-a ieșit în cale o asistentă. Bucuros că nu a avut mult de așteptat, i-a cerut acesteia lămuriri privind starea tatălui său. Asistenta i-a adus la cunoștință faptul că pacientul încă nu are un diagnostic sigur deoarece nu erau gata toate analizele care se fac în asemenea cazuri și că, probabil, a făcut un accident vascular cerebral. Spre o mai deplină lămurire, l-a îndrumat să vorbească cu doctorița de gardă. Și doctorița i-a spus cam aceleași lucruri, și anume că un diagnostic definitiv îl vor avea atunci când sunt terminate toate investigațiile.
— Doamnă doctor, hâc!, mie să-mi spuneți clar, hâc!, să nu mă duceți cu vorba. Că dacă este cazul, hâc!, eu merg imediat peste drum la „Apusul”, hâc!, și boboc îl fac!
— Domnule, stați liniștit. Tatăl dumneavoastră nu este pe moarte. Se va face bine, mai greu, având în vedere vârsta, dar se va face, îl asigură doctorița, așa că nu este nevoie să mergeți la pompe funebre. Veniți mâine și atunci veți afla totul. Până atunci este pe tratament, dar are nevoie de odihnă și de liniște. Mai ales liniște.
Mai liniștit și fiul a plecat spunând câteva vorbe numai de el știute. Nu știm unde a ajuns prima oară.