De la Ceaslov la smartwatch. Prefaceri ale timpului sacru în era digitalizării (I)

Dintotdeauna, timpul a dat omului de gândit… și, de cele mai multe ori, l-a făcut să se gândească la Dumnezeu și la condiția lui în raport cu Acesta. Gând după gând, clipele s-au transformat în rugăciuni, iar îngenuncherea smerită înaintea Pantocratorului l-au asigurat pe om de poziționarea sa corectă față de Cel care îl solicită întru iubire. Creștinul a sesizat de la început că timpul de rugăciune este un timp sacru și a simțit nevoia să-l permanentizeze în ceasuri ale vorbiri teologale, în care orice distanță spațială sau temporală este suprimată de prezența lui Dumnezeu. Astfel, Ceaslovul a devenit instrumentul de măsură al timpilor petrecuți în preajma lui Dumnezeu și a doua carte ca importanță după Sfânta Scriptură în exercițiul ascetico-mistic creștin. Această Evanghelie în rugăciune după care oamenii evlavioși își potriveau ceasurile vieții s-a bucurat de o mare apreciere, fiind numărată printre primele cărți care au văzut lumina tiparului.

Timpul a trecut, iar oamenii de astăzi nu mai sunt așa interesați de a sta de vorbă cu Dumnezeu. Ceaslovul a fost uitat în vetrele monahale, sanctuare ale veșniciei în care monahii încă se mai străduiesc să recupereze timpul mântuirii și să-l prezinte și celor care, în prezent, își programează viața după smartwatch, înlocuind Filocalia cu tehnofilia.

Societatea actuală a ajuns să nu mai privească transumanismul drept o filosofie futuristă. Noile tehnologii devin în mod real prelungiri ale funcțiilor sufletești și trupești ale omului, iar smartphone-ul, laptopul, căștile încep să se identifice cu organe vitale ale supraviețuirii în postmodernitate, întrucât „corpul omului de secol XXI nu se mai termină cu pielea”¹.

În acest context, percepția asupra timpului a suferit mutații semnificative. Dacă în trecut timpul se structura în funcție de momentele importante ale vieții personale sau comunitare, fundamentate de multe ori și pe convingeri de ordin religios, astăzi timpul se măsoară în funcție de viteza de internet și pierde progresiv din valențele sale sacre. Studii recente arată cum, la nivel mondial, accesul la internet scade probabilitatea ca o persoană să fie afiliată religios, chiar dacă interesul acesteia pentru credință și spiritualitate nu este deloc diminuat. De asemenea, un lucru bun este acela că intoleranța față de cei de alte confesiuni sau religii scade semnificativ la utilizatorii online, neafectând comportamentul religios sau gradul de participare la activitățile cultice, dar cu notabile tensiuni referitoare la conținutul credinței².

Asemenea unei „țesături digitale a spațiu-timpului”, internetul se transformă într-un organism holistic care își impune pretenția de a da „ora exactă” în ceea ce privește viața umană sub toate aspectele sale. Din acest motiv, globalizarea este numită versiunea modernă a zeiței pământului, Geea, din mitologia greacă. Căci după cum Geea l-a zămislit pe Chronos (Timpul) și după aceea, tot ea a complotat să-l ucidă, tot așa, globalizarea tehnologică a oferit iluzia timpului liber, ca mai apoi, tot ea să-l nimicească³. „Velocitatea pe care ne-o oferă digitalizarea, telecomunicațiile și mijloacele de transport ar trebui să conducă la câștigarea a cât mai mult timp liber, dar în mod paradoxal, persoana umană resimte tot mai apăsător presiunea timpului. În loc să trăim într-o lume în care timpul este din abundență, viața de zi cu zi pare din ce în ce mai aglomerată”⁴.

Persistența memoriei, Salvador Dali, 1931

În era digitalizării, există mai multe moduri în care omul se raportează la timp și toate au la bază idei filosofice sau doctrine religioase care s-au infiltrat chiar în știință și în tehnică. De exemplu, un număr recent al revistei celui mai important Institut de Tehnologie din lume, Massachusetts Institute of Technology, reunește articole care conțin diferite abordări la problematica timpului: unele sunt pline de optimism („Bătrânețea este inventată”), iar altele trădează un pesimism incalificabil („Un medic eticist susține că viața după 75 de ani nu mai merită să fie trăită”)⁵. La o analiză mai atentă, se poate observa cum diverse sisteme de gândire religioasă se interpun între om și felul cum acesta înțelege lumea.

Timpul înțeles ca fatalitate are rădăcini în teologia islamică. Noțiunea de timp folosită în mod curent în limba arabă (zamān) nu se regăsește nici măcar o dată în Coran. În schimb, Coranul utilizează pentru timp termenul de dahr care înseamnă soartă, destin, fatalitate. Deși respinge cateogric influența unei forțe cosmice temporale, teologia mahomedană îi atribuie lui Dumnezeu calitatea de al-Dahr, în sensul de Cel care predetermină. În consecință, predestinarea este o lucrare divină care salvează unicitatea lui Dumnezeu, monoteismul absolut (tawhid). Viziunea pesimistă asupra timpului care se desprinde din paginile Coranului îl constrânge pe om să acționeze conform decretului divin, iar timpul devine „intervalul moral precar suspendat între Creație și Judecată”⁶. Neputincios și fără inițiativă în cele ce țin de domeniul său de interes, comportamentul lui homo connecticus⁷ nu se mai modelează în funcție de ce se petrece cu sine, în sine sau cu cei din jurul său, ci se sincronizează automat la „ceea ce se întâmplă” în lume, iar indiferența pentru latura spirituală devine pregnantă . „Timpul, comprimat datorită programului infernal (clișeu diabolic, de-a dreptul), se decantează exclusiv în prezent. Omul postmodern își trăiește cu prisosință clipa; ar vrea să facă totul, dar nu face mai nimic. Timpul trece monoton; viața se scurge fără a realiza, practic, nimic în plan spiritual. Agonisita materială nu-l satisface: în permanență se găsește ceva după care să jinduiască. În plus, există ceva ce nu poate fi cumpărat cu nimic: este tocmai timpul, de trecerea căruia se teme îngrozitor și pe care dorește s-o ascundă”.⁸

Timpul social transcende granițele, situația economică, convingerile religioase, iar rețelele de socializare fac ca un eveniment de pe meridianul opus să fie resimțit instantaneu de milioane de oameni. Aceste ideologii contemporane amplificate și de discursul eshatologic insistent al Noilor Mișcări Religioase, trezesc în mințile multor oameni pasiunea pentru prezicerea viitorului, pentru astrologie, iar căutarea de paradigme temporale, așa numitele „semne ale vremii” devine de multe ori obsedantă.

Analizând conceptul temporalității, filosoful sufit Ibn al-Arabi precizează că timpul înțeles din perspectiva veșniciei lui Dumnezeu (dahr) este diferit de timpul condiției umane, perceput ca waqt (clipă). Prin urmare, timpul omului, care este iluzoriu și subiectiv, participă la veșnicie doar în măsura în care omul este credincios și săvărșește fapte bune. Cu alte cuvinte, clipa subiectivității umane intră în eternitatea lui Dumnezeu, în timpul real și obiectiv, prin credință dreaptă și practicarea virtuților: „Jur pe timp! Că omul va fi în pierdere, afară de aceia care cred și împlinesc fapte bune și se îndeamnă unul pe altul către Adevăr și se îndeamnă unul pe altul la răbdare” (Coran, Sura 103, 1-3).

De asemenea, și Sfântul Maxim Mărturisitorul este de părere că faptele bune sunt singurele care nu epuizează durata în săvârșirea Binelui: „Câte se produc în timp, potrivit cu legea timpului, când s-au desăvârşit se opresc la capătul creşterii lor naturale. Câte se fac însă din virtute, prin ştiinţa lui Dumnezeu, când s-au desăvârşit, se mişcă iarăşi spre o nouă creştere. Căci sfârşiturile lor alcătuiesc începuturile altora. Aşa cel ce face să înceteze în sine, prin virtuţile cu fapta, ipostasul celor stricăcioase, a pus începutul altor modelări mai dumnezeieşti. Căci Dumnezeu niciodată nu încetează de-a împărtăşi din bunătăţile Sale, care nu au nici început”⁹.

Continuare în numărul viitor

NOTE:

¹ Elaine Graham, ‘Nietzshe Gets a Modem’: Transhumanism and the Technological Sublime, „Literature and Theology”, Oxford University Press, vol. 16, nr. 1, (martie 2002), p. 65.

² Paul K. McClure, Tinkering with Technology and Religion in the Digital Age: The Effects of Internet Use on Religious Belief, Behavior, and Belonging, „Journal for the Scientific Study of Religion”, nr. 56, 2017, pp. 481-497.

³ Oliver Krüger, Gaia, God, and the Internet: The History of Evolution and the Utopia of Community in Media Society, „Numen”, vol. 54, fasc. 2 (2007), p. 141.

⁴ Barbara Adam, Finding Time in a Digital Age, în Pressed for Time: The Acceleration of Life in Digital Capitalism, Judy Wajcman (ed.), The University of Chicago Press, Chicago, London, 2015, p. 163.

⁵ Joseph F. Coughlin, “Old age” is made up—and this concept is hurting everyone, Stephen S. Hall, A doctor and medical ethicist argues life after 75 is not worth living, „MIT Technology Review”, vol. 122, nr. 5, 02 ianuarie 2019.

⁶ Lenn E. Goodman, Time in Islam, „Asian Philosophy”, vol. 2, nr. 1, 1992, p. 4.

⁷ Jean-Claude Larchet, Captivi în internet, trad. Merinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2018, p. 219.

⁸ Pr. David Pestroiu, Ortodoxia românească în postmodernitate. Prelegeri de misiologie contextuală, Ed. Universității din București, 2017, p. 26.

⁹ Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Capete gnostice (sau teologice)”, Filocalia, vol. II, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 2004, p. 127.