Frumusețea de esență tragică a metafizicii lui Arthur Schopenhauer este de fapt frumusețea tragică a vieții: nu întâmplător, filosoful german, căutător neînduplecat al adevărului, a fost asemuit de Nietzsche cu mândrul cavaler din gravura lui Dürer, cel care, alături de câinele său, își continuă impasibil calea, chiar dacă este cercetat îndeaproape de Moarte și de Diavol.

Sistemul de gândire schopenhauerian se înscrie în tradiția filosofică a idealismului german, fiind îndeosebi îndatorat lui Kant, pe ale cărui geniale intuiții filosoful născut la Danzig va clădi propria versiune a unui idealism transcendental. De fapt, formula care descrie cel mai exact filosofia lui Schopenhauer, așa cum este prezentată chiar în lucrarea sa cea mai importantă, Lumea ca voință și reprezentare (capitolul „Completări la cartea întâi”), este asocierea „idealismului simplu, berkeleyan, care vizează obiectul în genere” cu varianta kantiană, „care privește felul de a fi al obiectualității, dar într-o manieră specifică”.

Pornind de la adevărul de netăgăduit că „lumea este reprezentarea mea”, că lumea obiectivă există numai ca fenomen pur cerebral, aceasta neputând să existe în sine, independent de subiectul cunoscător, avem de-a face, consideră Schopenhauer, cu o dublă condiționare a realității empirice față de subiect. În primul rând, din punct de vedere material, „fiindcă o existență obiectivă nu poate fi concepută decât în relație cu un subiect și ca reprezentare a acestuia” și în al doilea rând formal, pentru că felul de a fi al realității, spațiul, timpul, relațiile cauzale depind tot de subiect și sunt predeterminate în acesta. Putem vorbi despre timp doar odată cu primul de act de cunoaștere: timpul are noimă numai în relație cu subiectul cunoscător și nu reprezintă nimic în afara acestuia. Schopenhauer îl numește „formă universală a cognoscibilității”, toate fenomenele petrecându-se în acest infinit cadru al înlănțuirilor cauzale.

Nu putem nega însă că subiectul cunoscător este totodată și fenomen, că există în spațiu și timp. Filosoful german susține că, din punct de vedere empiric, este natural ca științele să postuleze existența unei lumi obiective în sine, însă rolul filosofiei este să cerceteze doar „ceea ce este primordial și originar”, să se limiteze la conștiință, singura realitate despre care avem date „nemijlocite”.

Arthur Schopenhauer afirmă că lumea empirică, relațiile cauzale dintre fenomene sunt cunoscute mai întâi intuitiv de către intelect, pentru ca apoi rațiunea să abstragă conceptele generale din această cunoaștere primară, originară: „fiecare forță și lege a naturii trebuie să fie cunoscute […] nemijlocit de intelect, înainte de a fi conștientizate reflexiv, in abstracto, de rațiune. Agerimea dovedită de intelect în sesizarea relațiilor cauzale […] nu-și găsește aplicare doar în științele naturii ale cărei descoperiri i se datorează în totalitate […] Lipsa intelectului (prostia) înseamnă tocmai obtuzitatea în aplicarea legii cauzalității, incapacitatea de a sesiza nemijlocit înlănțuirile dintre cauză și efect, motiv și acțiune” (Lumea ca voință și reprezentare, „Cartea întâi – Prima considerație asupra lumii ca reprezentare”).

Filosoful german identifică lucrul în sine cu voința: corpurile noastre, precum și întreaga lume a fenomenelor nu reprezintă decât forma perceptibilă a voinței, „oglinda voinței și obiectitatea sa”. Aceasta este descrisă ca un impuls „orb și irezistibil” care stă la temelia vieții, a întregii naturi, ce nu este altceva decât „manifestarea, dar și împlinirea voinței de a trăi”: „voința, care, privită numai în sine, este inconștientă, […] așa cum o vedem apărând în natura anorganică și în cea vegetală, ca și în legile acestora, precum și în latura vegetativă a propriei noastre vieți, dobândește prin lumea reprezentării, care i se asociază și se dezvoltă în slujba ei, cunoașterea propriei dorințe și a ceea ce vrea voința, și anume faptul că nu există nimic decât această lume, viața, exact așa cum e ea”.

Devine din ce în ce mai limpede, pe măsură ce dezvăluim articulațiile filosofiei lui Schopenhauer, că Henri Bergson a găsit aici cel puțin punctul de plecare pentru propriul său sistem, organizat cu aceeași „coerență arhitectonică, […] organică, în care fiecare parte conservă întregul”, pe care o găsea necesară și filosoful german, așa cum reiese din precuvântarea la prima ediție, din 1818, a lucrării Lumea ca voință și reprezentare. Regăsim în filosofia bergsoniană accente familiare, cum ar fi conceptul de durată interioară, de flux al evenimentelor dinlăuntrul și din afara noastră, caracteristică definitorie a existenței, expus, de altfel genial, de gânditorul francez în Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței; primatul intuiției în opera de cunoaștere a realității, experiența interioară ce are menirea de a ne pune în contact cu elementele unice ale existenței; apoi conceptul de elan vital, acea nestăvilită forță creatoare universală, a cărei asemănare cu voința de a trăi schopenhaueriană este evidentă. Henri Bergson va analiza din punct de vedere filosofic problematica râsului, susținând că sursa comicului este intruziunea comportamentului mecanic în domeniul care aparține exclusiv viului, „la mécanique plaqué sur du vivant”. Schopenhauer fusese preocupat și el de originea ridicolului, temă căreia îi dedicase un fragment însemnat în completările la Lumea ca voință și reprezentare, considerând că „la originea ridicolului stă mereu încadrarea paradoxală și deci neașteptată a unui obiect într-un concept care, altminteri, este diferit de el”. Cu toate aceste asemănări, care merită puse în lumină și analizate mai pe larg, ca și punctele unde cei doi se despart fundamental, metafizica bergsoniană găsește totuși soluții inovatoare problemelor cunoașterii sau libertății. Filosofia lui Bergson se legitimează și se consolidează și prin dialogul permanent cu științele. Polemica filosofului francez cu Albert Einstein sau critica evoluționismului darwinist au marcat progrese semnificative înspre clarificarea unor vechi dileme filosofice sau au ajutat la nașterea unor probleme noi, iar despre contribuțiile lui Bergson din domeniul psihologiei se scriu și azi lucrări semnificative.

Arthur Schopenhauer (1788 – 1860)

Schopenhauer consideră că voința de a trăi este de fapt sursa răului și a suferinței în lume: „[…] timpul […] este forma prin intermediul căreia zădărnicia lucrurilor apare ca vremelnicie a lor. […] Astfel bătrânețea și moartea, către care se grăbește în mod necesar orice viață, constituie sentința de condamnare cu privire la voința de a trăi; semnată de însăși mâna naturii, sentința respectivă stabilește că această voință este o aspirație care trebuie să se autoanihileze”. Cea mai mare iluzie a omului este, în opinia lui Schopenhauer, credința că existăm pentru a fi fericiți. Păcatul originar, natura coruptă a omului „decăzut” și necesitatea suferinței sunt singurele teze creștine pe care filosoful german le acceptă. Aici devin explicite influențele studiilor indiene, în special ale filosofiei vedice: „Miezul profund și spiritul creștinismului sunt similare cu acelea ale brahmanismului și budismului; toate ne arată o vină gravă a neamului omenesc, generată de însăși existența lui”. Soluția ideală ar fi chiar abolirea existenței, însă, prin reducerea „intensității” voinței, putem cel puțin reduce suferința inerentă vieții. Pentru omul care a cunoscut aceste adevăruri, vălul Mayei cade: el va putea astfel să vadă unitatea reală a lumii, dincolo de multiplicitatea iluzorie a existenței. Diferențele dintre indivizi vor fi dizolvate. O asemenea conștiință superioară se va identifica cu suferința întregii umanități. Aici recunoaștem influența teologului și misticului Meister Eckhart, a cărui doctrină impersonalistă a fost comparată de unii dintre comentatorii săi cu filosofia vedică. Conform Predicilor lui Eckhart, primul pas al mântuirii este retragerea din lume și din timp, cel mai mare obstacol în calea apropierii de divinitate. De asemenea, virtutea cea mai de preț este detașarea și ruperea de tot ne individualizează, aceasta fiind condiția reîntoarcerii la starea noastră originară, de fii ai Domnului. Abia în 1987, după 660 de ani de la acuzațiile de erezie aduse de Ioan al XXII-lea, Papa Ioan Paul al II-lea îl va reabilita pe Meister Eckhart, recunoscând public importanța învățăturilor teologului german: „Mă gândesc la minunata istorie a misticismului renan și flamand din secolele XIII și XIV… Nu era Eckhart cel care își învăța discipolii: Tot ce Dumnezeu îți cere mai urgent este să ieși din tine însuți… și să-l lași pe Dumnezeu să fie Dumnezeu în tine? Cineva poate să obiecteze faptul că, detașându-se de lume, misticul îl va părăsi pe aproapele său. Dimpotrivă, același Eckhart afirmă că misticul este prezent, în mod miraculos, chiar la acel nivel unde își poate atinge și ajuta cu adevărat frații, adică în Dumnezeu”.

Deși a fost departe, ca om, de idealul ascetic pe care îl propovăduia, excesiv preocupat de a-și clădi o statuie care să reziste peste milenii, chiar în această lume a iluziilor pe care, în scrierile sale, dorea să o abolească, adevărurile dureroase rostite răspicat de Schopenhauer ne tulbură și azi cu forța unei revelații: nimic nu mai poate fi la fel odată ce privim existența prin lentila pe care ne-o oferă, cu amărăciune, marele gânditor.