Deși meritele sale de filosof inovator nu au fost evaluate întotdeauna corect de criticii săi, fiind tratat deseori drept un simplu exeget al filosofiei lui Platon, Marsilio Ficino reprezintă cu siguranță mai mult decât atât pentru istoria gândirii occidentale, fie și pentru că filosoful italian a adus în lumina și sub analiza tradițiilor scolastice, a filosofiei creștine, într-un context intelectual cu totul nou, o doctrină filosofică ce fusese pentru multă vreme uitată, platonismul, încercând să o armonizeze cu rigorile teologice ale acelor vremuri. Nici Ioan Petru Culianu nu a considerat originale ideile lui Ficino, ci doar „înlănțuirea, desfășurarea și succesiunea lor” (Ioan Petru Culianu, Marsilio Ficino 1433-1499 și problemele platonismului în Renaștere, Polirom, București, 2015, p. 75). Însă, în opinia lui G. Saitta, teza care decide fără tăgadă originalitatea lui Marsilio Ficino, care „diferențiază pe acest autor de filosofii precedenți, inclusiv de Nicolaus Cusanus, este intuiția răsturnătoare a iubirii ca explicație absolută […]; de pildă, conceptul creațiunii nu se poate înțelege fără teoria iubirii” (G. Saitta, La Filosofia di Marsilio Ficino, apud P. P. Negulescu, Filosofia Renașterii, Editura Eminescu, București, 1986, p.182).

Dacă în Evul Mediu statutul filosofiei era de ancilla theologiae, aceasta îndeplinind rolul modest de disciplină care însoțea teologia, cu scopul de a-i justifica dogmele, Marsilio Ficino identifică filosofia cu religia, filosofia devenind soteria, instrument al mântuirii, consideră Ioan Petru Culianu. Limitele rațiunii, ale cugetării (docta ignorantia, în spusele lui Nicolaus Cusanus) se deschid așadar către adevărurile ultime ale creștinismului, iar filosofia se transformă în docta religio.

Marsilio Ficino mărturisea că pășește pe „dumnezeieștile urme ale lui Augustin” (P. P. Negulescu, Op. cit, p. 174), el însuși un adept al tezelor neoplatonismului, atunci când caută să armonizeze filosofia lui Platon cu dogmele creștine. Filosoful italian este de părere că există de fapt un singur adevăr teologic (prisca theologia) pe care Dumnezeu l-a dezvăluit oamenilor, de-a lungul timpului, de pildă, prin învățăturile lui Zoroastru în Persia, ale lui Mercur Trismegistus în Egipt, ale lui Orfeu în Tracia și ale lui Pitagora și Platon în Grecia. Această filosofie religioasă (pia philosophia), propovăduită de marii inițiați în misteriile divine îi conciliază pe Platon și Hristos: „unul este căutare a adevărului, celălalt este adevărul. Unul este iubire de Dumnezeu, celălalt este Dumnezeu însuși” (Eugenio Garin, Storia della Filosofia Italiana, apud Ioan Petru Culianu, Op. cit, p. 77).

Cu privire la concepția lui Ficino despre iubire, văzută de Giuseppe Saita drept piatra unghiulară a filosofiei sale, ea trebuie înțeleasă în cadrul metafizicii și cosmologiei dezvoltate în De amore (1475), comentariul asupra Banchetului lui Platon și în Theologia Platonica (1482), lucrări bazate pe concepțiile neoplatonice ale lui Plotin, Proclus și Pseudo-Dionisie Areopagitul.

Potrivit filosofului italian, prima manifestare a Erosului a avut loc imediat după actul Creației, atunci când substanța întâi creată, informă, întunecată, a simțit imboldul de a se întoarce la creatorul său. Dumnezeu, pătruns El însuși de iubire, îi dăruiește „formele ideilor, […] modelele veșnice ale tuturor lucrurilor ce nu existau încă” (P.P. Negulescu, Op. cit, p. 184), substanța dintâi devenind „spiritul îngeresc, mandatarul creatorului în actul creațiunii. […] Acum putem înțelege de ce Orfeu numea Erosul străvechi, în sine desăvârșit și preaînțelept” (P. P. Negulescu, Op. cit., p.185).

Iubirea este căutarea desăvârșirii, a formei perfecte, a frumuseții, este, încă de la începuturile lumii, nevoia de a-l căuta pe Dumnezeu în lucrurile frumoase, armonioase, care și-au primit esența de la divinitate. „Atunci când rostim cuvântul iubire”, arăta Marsilio Ficino chiar în primele pasaje ale lucrării De amore, „trebuie să înțelegem dorința de frumusețe: iubirea are ca scop bucuria frumuseții”. Mai mult, iubirea e calea cea mai sigură și mai directă de a-l cunoaște pe Dumnezeu: „Iubirea unește mintea mai repede și mai trainic, mai de durată cu Dumnezeu, decât o face cunoașterea, pentru că forța cunoașterii rezidă în distincție, pe când aceea a iubirii, în uniune”. Argumentul lui Bergson este asemănător, atunci când filosoful francez vorbește despre diferența dintre modalitatea discursivă de cunoaștere a inteligenței și actul direct, spontan prin care intuiția va „prinde” ceea ce este esențial în lucruri, se va contopi cu obiectul cunoașterii.

Lucrurile individuale își primesc frumusețea de la Dumnezeu, iar iubirea, în măsura în care este îndreptată către un obiect frumos, este legată, chiar inconștient și indirect, de Dumnezeu. Divinitatea, ca totalitate a binelui, reprezintă centrul universului („cercul spiritual al cărui centru este pretutindeni, cu circumferința nicăieri”, spunea Ficino în Theologia Platonica), iar frumusețea este „splendoarea reflectată în cele patru mari cercuri ale Minții, Sufletului, Naturii și Materiei” (Paul Oskar Kristeller, The Philosophy of Marsilio Ficino, Columbia University Press, New York, 1943, p. 266).

Prin iubire, elementele universului își probează unitatea și sorgintea divină. Acesta este conceptul unificator al filosofiei lui Marsilio Ficino și totodată temeiul izbăvitor al doctrinei creștine, între care conducătorul Academiei Platonice din Florența a clădit punți de nezdruncinat. „Mișcarea de la Dumnezeu la Dumnezeu, ritmul universal, în consistența-i ontologică, este un ritm luminos, lumină reîntorcându-se la sine; privit din punct de vedere teologic, este un cerc al iubirii. […] Poezie, misterii religioase, divinație, studiu sârguincios, cucernicie fierbinte și cult al lui Dumnezeu, totul e iubire la Ficino” (Eugenio Garin, Storia della Filosofia Italiana, apud Ioan Petru Culianu, Op. cit, pp. 144-145).