Mormântul neștiut al Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul

Despre frumoasa domniță Stanca, cea care avea să se cunune cu Mihai Viteazul în bisericuța de la Proieni (Brezoi), se știe că era fiica unui oarecare Stan și a soției sale Neacșa (monahia Maria). Stanca avut un frate Dragomir, boier mare în vremea lui Matei Basarab, era nepoata marelui ban al Craiovei Dobromir și fusese măritată în prima căsătorie cu Dumitru postelnicul din Vâlcănești. Ea a avut moștenire de la părinți satele Cârstienești, Măgurele și Poiana. După aproape o jumătate de mileniu de la pristăvirea din această lume a Doamnei Stanca, locul său de veșnică odihnă continuă să rămână și astăzi necunoscut.

În urma înfrângerii lui Mihai Viteazul la Mirăslău, Doamna Stanca și cei doi copii, Nicolae și Florica, au fost făcuți ostatici în cetatea Gilău, apoi duși în detenție la Făgăraș, unde au rămas până în toamna lui 1602 deposedați de toate bunurile de căpitanul Ștefan Csáky.

După asasinarea Viteazului pe Câmpia de la Turda, ,,în al 43-lea an al vieții” sale (9 august 1601), familia a fost silită să ia drumul exilului. Înaintea plecării spre Praga, Doamna Stanca și fiica sa Florica s-au dus la Mănăstirea Cozia, la 8 noiembrie 1602, pentru a-și lua rămas-bun de la mama lui Mihai, Teodora, care se călugărise cu numele de Teofana. În ctitoria marelui voievod Mircea cel Bătrân primise aceasta vestea „cruntă și cutremurătoare”, de ,,săvârșirea zilelor” dragului ei fiu.

Doamna Stanca (tablou la bis. Krețulescu-București)

Monahia Teofana le-a întâmpinat pe cele două doamne îndurerate și „mare plângere și suspin a fost între ei, de jalea fiului său Mihai și pentru patima lor, ce au pățit prin țări străine doamna Stanca și fiiu său Io Nicola vodă și fie-sa doamna Floriica”. Dania Teofanei acordată, cu un an înainte, mănăstirii Cozia, pentru sufletul ei și al lui Mihai Vodă, și anume satele Frăsinet și Studenița din județul Romanați, va fi întărită acum de doamnele Stanca și Florica și în numele fiului ,,Nicola vodă”. Tot aici avea să se stingă din viață monahia Teofana, trei ani mai târziu, și a fost înhumată lângă mormântul voievodului ctitor din pronaosul bisericii.

Episcopia Râmnicului

După călătoria întreprinsă la Viena, doamna Stanca și fiica sa Florica s-au reîntors în Țara Românească în primăvara anului 1603, imperialii dându-le asigurări că vor acorda sprijin lui Nicolae Pătrașcu, care rămăsese la Graz, în serviciul arhiducelui Ferdinand.

La acea vreme, țara și ținutul Vâlcii erau cuprinse de epidemia de ciumă, care se manifestase de la sfârșitul anului 1602, boala fiind adusă de trupele aflate în trecere, cât și de locuitorii care se deplasau de o parte și de alta a Carpaților.

După ce a sosit în urbea de la Râmnic, Doamna Stanca s-a contaminat cu morbul pestei și nu a putut supraviețui. Trupul celei care fusese soția lui Mihai Viteazul a fost înhumat în curtea Episcopiei Râmnicului, ceremonia înmormântării fiind făcută sub cârmuirea episcopului Efrem, cu toată cinstea cuvenită rangului ei. A fost condusă pe ultimul drum de rudele sale, de mulțimea de boieri mari și mici, de orășenii și țăranii din împrejurimi, foști oșteni ai lui Mihai Viteazul.

Mormânt, fragment

Despre funestul eveniment ne informează hrisovul din 28 decembrie 1603 prin care domnitorul Radu Șerban întărea jupâniței Calea din Brâncoveni, sora viitorului domn Matei Basarab, satul Piria din județul Mehedinți: ,,[…]Dă domnia mea această poruncă[…] jupâniței Calea de la Brâncoveni[…] ca să-i fie satul Piria din județul Mehedinți, pentru că acest sat a fost al jupâniței Calea moștenire a ei de la jupân Danciu fost mare vornic, părintele jupâniței Calea. Apoi jupânului Danciu i s-a întâmplat moarte în Țara Ungurească și a avut mare nevoie în țară străină din sărăcie și n-a avut cu ce să-l pomenească la moartea lui, iar doamna Stanca ea s-a întâmplat acolo și n-a vrut să-l lase pe acest boier fără slujbă și fără pomeni la moarte, ci a dat și a cheltuit 8.000 aspri gata, dar apoi doamna Stanca iarăși s-a întâlnit cu jupănița Calea și i-a cerut asprii, însă jupănița Calea n-a avut asprii să plătească, ci a pus acel zălog la doamna Stanca și l-a ținut multă vreme până a venit în țară în zilele domniei mele, la Episcopie la Râmnic și a trimis doamna Stanca după acei aspri. Apoi jupânița Calea, când a văzut cartea doamnei, în acel ceas a trimis de olac toți asprii, dar când au ajuns cu asprii, doamna Stanca murise de ciumă, iar banii i-a luat Bale spătarul și i-a cheltuit la moartea doamnei Stanca la înmormântarea ei. Și a răscumpărat acel sat Piria cu aspri 8.000, aspri gata înaintea părintelui Efrem de la Râmnic[…] și înaintea mamei doamnei Stanca, Maria că­lugărița și înaintea doamnei Florica[…]”.

Din acest hrisov, al lui Radu Vodă Șerban, vedem că moartea Doamnei Stanca a survenit cu câteva zile înainte de emiterea lui în cancelaria domnească.

Un alt document, din anul 1627, vine să întărească satul Plăviceni, Episcopiei Râmnicului, dania Doamnei Stanca pentru „pomană” și să rămână ca o mărturie că acolo, în reședința eparhială de la Râmnic, este locul „unde zac oasele ei”.

Împrejurările au făcut ca mormântul soției voievodului, ca și altele, să fie jefuite și distruse în timpul războiului ruso-turc din anii 1736-1739. După încheierea păcii și revenirea Olteniei la Țara Românească, Preasfințitul Climent a reclădit biserica episcopală și a zidit Bolnița episcopiei, între anii 1745-1746.

Focul dezlănțuit de un trăsnet, în fatidica zi de 7 aprilie 1847, a transformat în ruine Episcopia. În urma cataclismului, reședința episcopilor de Râmnic se va muta la Craiova.

Sfântul Calinic Cernicanul, uns episcop la 26 noiembrie 1850, începe un uriaș travaliu pentru refacerea bisericii și a palatului episcopal, casele de la bolniță, seminarul, „pe toate tocmindu-le cum cere rânduiala”. Pe un Ceaslov tipărit la Iași în 1797 s-au găsit următoarele însemnări ale Sfântului Calinic: „1852, Septemvrie 11, s-au pus temeliia bisericii din sfânta episcupie Râmnicu den județul Vâlcea, fiindu-că biserica, case arhierești, seminaru, erau ruenite de vechime și de focul de la 1847”. Lucrările de ridicare a lăcașului și a celorlalte clădiri au fost încheiate înainte de 1 ianuarie 1857. Aceste etape de rectitorire a reședinței eparhiale au făcut ca enigma mormântului Stancăi să se adâncească și mai mult.

Teoriile care susțin ca loc al înhumării trupului soției domnitorului în interiorul catedralei sau chiar în zona cuprinsă între biserică și palatul eparhial trebuie să țină cont de iminentul pericol al contaminării, cunoscut și de oamenii acelor vremuri. De regulă, se alegeau locuri izolate și numai atunci după ce se luau măsuri excepționale ca microbii molimei să nu se răspândească.

Stampa Episcopia Râmnicului

O piatră de mormânt ce ar aparține doamnei Stanca, spartă în mai multe fragmente, a fost păstrată o perioadă în colecția Seminarului din Râmnic, apoi a fost integrată în lapidariul mănăstirii Cozia și adusă, în sfârșit, la Muzeul Județean Vâlcea, unde se păstrează și astăzi.

Locul înhumării soției lui Mihai Viteazul rămâne neștiut, imposibil de reperat în teren, continuând să dea naștere la nenumărate discuții și controverse, care se vor stinge numai în urma unor cercetări arheologice sistematice sau chiar a unei descoperiri întâmplătoare.