Marele Ban Mareș Băjescu, ctitorul Mănăstirii Cornet

Timbru vâlcean

Marele Ban Mareș Băjescu, un apropiat al Cantacuzinilor, se numără printre marii boieri care au jucat un rol important în trecutul istoric al Țării Românești, dar și un exemplu de ascensiune rapidă pe treptele scării sociale din veacul al XVII-lea.
„Mareș, oroșanul din Câmpulung”, fiu al unui oarecare jupan Gheorghe și al Stancăi, negustori din târgul Câmpulungului de Muscel, se căsătorește cu Maria, intrând astfel în puternicul neam al Cantacuzinilor. Își fabrică o identitate boierească, luând numele de Băjescu de la moșia Băjești din Muscel pe care abia o cumpărase. Fiul de târgoveț reușește, prin forțe proprii, fără un cursus honorum din naștere și fără moșteniri ereditare sau danii domnești, să se integreze în boierimea țării și chiar să ajungă la vârful sfatului și a divanului domnesc. Prin cumpărări sau executări a unor datornici a ajuns să dețină un domeniu ce număra 36 de sate. Și-a creat adevărate fortărețe care să-l apere de adversarii din partida Bălenilor (Leurdenilor), dar și de campaniile de jaf ale bandelor de turci și de tătari. La Băjești și-a construit curtea boierească și o biserică în care se poate vedea și astăzi tabloul votiv al ctitorului și al familiei sale (v. S. Cristocea, Din trecutul marii boierimi muntene…).
Despre Mareș Băjescu se știe că și-a început cariera politică în cancelaria domnească; a deținut, timp de două decenii, funcția de logofăt (1643-1661). Avansează rapid în dregătoriile de mare vistier și mare vornic. În urma campaniei otomane din 1663, pe fondul acuzațiilor de trădare aduse Cantacuzinilor de Leurdeni, Mareș Băjescu este înlăturat din Divan, dar revine în vremea lui Radu Leon. Antonie Vodă din Popești îi încredințează cea mai mare dregătorie a țării, aceea de ban al Craiovei (1669-1672). Istoria îl consemnează ca fiind singurul ban al Craiovei de origine munteană.
Cronicarul muntean Constantin Căpitanul Filipescu ne relatează că, la înscăunarea sa de la Craiova, Mareș Băjescu nu s-a dus smerit ca alți bani dinaintea lui, ci „cu mare pompă s-au gătit cu slujitori mulți din București, cu grapa [steagul bănesc] cu trâmbițe, tobe, surle, și după dânsul glota și câțiva copii den casă cu sulițe, iar înainte câțiva povodnici împodobiți și altele ca acestea“.
Marele Ban Mareș Băjescu s-a stins din viață la curtea sa, în vara anului 1673. Urmașii săi n-au reușit să-și mențină poziția printre marii boieri ai țării.
Pe când deținea dregătoria de mare vornic, Mareș Băjescu, împreună cu soția sa Maria, a înălțat un frumos așezământ monastic închinat „Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, pe malul drept al Oltului, nu departe de Câineni, în satul Tuțulești (comuna Racovița, jud. Vâlcea).

Legenda spune că Mareș Băjescu a ridicat acest schit ca un gest de recunoștință adus lui Dumnezeu, pentru că într-o peșteră din acest loc de pe Valea Oltului și-a găsit scăparea atunci când a fost urmărit de boierii din partida adversă. Ctitorul a ales acest loc ferit și datorită poziției sale, în vecinătatea reședinței sale de la Băjești, dar și a graniței cu Transilvania, un refugiu ideal pentru familia sa în vremuri de bejenie.
La construirea Schitului Cornet s-a lucrat vreme de patru ani, staroste fiind meșterul Dragomir zidarul. Târnosirea lăcașului a avut loc la 29 august 1666, în vremea domniei lui Radu Leon. Se spune că la ridicarea schitului s-a folosit cărămidă și piatră de la castrele romane de pe Limes Alutanus, de la Titești, Racovița și Copăceni.
Înainte de finalizarea construcției, ctitorul a dat actul de danie din 15 martie 1666, prin care dăruia călugărilor de aici satul Copăceni și munții Sașa și Cornetu, precum și ocini la Perișani-Pripoare, Titești și Ostrov.
Există mărturii care atestă că pe acel loc ar fi existat o ctitorie mai veche care aducea mult cu lăcașurile zidite de Mircea cel Bătrân. În Istoriile domnilor Țării Românești, cronicarul Filipescu scrie astfel: „Din Craiova temându-se a nu fi omorât de Gheorghe Băleanul a fugit în monastirea la Loviște, venind apoi în București și plângându-se la Domn[…]“. Dacă este vorba de această mănăstire, atunci putem vorbi de o refacere, la anul 1666, de către Mareș Băjescu.
Pisania de la intrarea în biserică, scrisă de popa Stan din Băjești, poartă următorul text: „Cu vrearea Tatălui și cu ajutoriul Fiului, cu săvârșitul Sf[â]ntului D[u]h, urzitu-se-au aceast[ă] sf[â]ntâ măn[ă]stire den temelia ei, întru [T]ăiarea cinstitului cap al Sf[â]ntului Ioan Pread[e]tece [Înaintemergător], dentru osteneala robului lui Dumnezeu Mareș Băjescul Vel Dvornic i suprujnița ego [și soția lui], Mariia, în zilele luminatului Domnu Io Radul Leon Voevod, m[ea]s[e]ța Avgust 29 dni, vă leat 7174 [1666]. Pisa[h] [am scris eu] popa Stan mnog[o] greașinc [mult greșitul], ot Băjești.“
Pe o coloană din naos, la strana din dreapta, au fost așternute următoarele cuvinte: „Acestu sfântu și dumnizeecu oltaru s-au înfrumusițat cu zugrăvit, pe cum să vede, cu toată cheltuiala dumnealui, jupan Alexe căpitan za Loviște, în zilile Domnului nostru Io Costandin Nicolae Voevod; avgust 10, 7269[1761].“ Zugravii altarului sunt Mihai și Radu din Târgoviște și Iordache, un strălucit reprezentant al arhitecturii religioase promovat de Matei Basarab.

În istoria sa, Mănăstirea Cornet a cunoscut mai multe perioade de criză care au amenințat-o cu desființarea. În 1808 a fost distrusă de un incendiu, fiind refăcută și zugrăvită în 1835 la inițiativa cuviosului Irinarh, năstavnicul schitului (portretul său apare zugrăvit în pronaos). La anul 1849, rușii au găurit zidurile schitului ca să scoată tunurile pentru confruntarea cu rebelii unguri.
În urma secularizării lui Cuza Vodă, schitul a trecut sub administrația Eforiei Spitalelor Civile din București (1864-1949). Acest for a finanțat, în 1885, construirea iconostasului din lemn de stejar. Anul următor au fost pictate în ulei și icoanele de lemn. Împreună cu Direcția Monumentelor, Eforia a refăcut, în anii 1923-1925, cupola turlei și o parte din altar, distruse de artileria germană în prima conflagrație mondială. Din vechile clădiri a rămas numai un foișor, zidurile și turnul de apărare de la nord și est de biserică.
În anul 1898 s-a construit calea ferată și tunelul care trece pe sub porțile din fața bisericii (caz unic în țară), de cunoscutul inginer Mihail M. Râmniceanu, fiind necesară demolarea chiliilor.
Ultima restaurare a monumentului istoric s-a făcut în anul 1960 de către Direcția Monumentelor Istorice, în vremea starețului Mina Stan. După amplele lucrări de restaurare, în anul 1999, Schitul Cornet a fost ridicat la rangul de Mănăstire.
Dacă vorbim de istoria acestei mănăstiri nu putem să nu amintim că aici s-a întâmplat un episod dramatic; prințul Mihail (Mișu) Cantacuzino a murit în 1928 într-un accident de mașină chiar în dreptul așezământului monastic. În memoria acestei întâmplări nefericite, la mănăstire a fost înălțată o cruce de piatră (a fost mutată în curtea mănăstiri Turnu), pe care stă scris: „Ridicatu-s-a această cruce pe locul unde s-a săvârșit din viață la 25 august 1928 de moarte năprasnică Mihail G. Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, prim-ministru coborâtor prin Constantin Postelnicu și Dimitrie din neamul împărătesc al Cantacuzinilor, născut în București la 30 martie 1867, magistrat primar al capitalei în decembrie 1904 la anul 1907[…]”.
Zece ani mai târziu, Maruca Cantacuzino, fosta soție a prințului, venea la Schitul Cornet, însoțită de compozitorul George Enescu și, la crucea cea mare, împreună cu maicile de la schit, au săvârșit un parastas pentru sufletul marelui dispărut.
Mănăstirea Cornet și Biserica de la Băjești, înălțate în același an, amintesc de ctitorul lor, care a avut ambiția ca dintr-un simplu fiu de târgoveț să ajungă pe scaunul Banilor Olteniei pe care stătuseră bravi bărbați ai neamului nostru: Barbu Craiovescu, Mihai Viteazul, Preda Buzescu.