De ceva vreme, apar în presa noastră evocări scrise de participanți ai momentului, dar cei puțini rămași în viață după atâta vreme și care și-au păstrat luciditatea judecății, dar și puterea amintirilor.
Printre rândurile lor putem vedea mult mai mult decât modestia care îi caracterizează, felul în care au luptat în lunga lor viață, dar mai ales atmosfera unei epoci de neuitat.
Ce ne învață ei? Multe, foarte multe. Sunt o oglindă vie a unei perioade de neuitat. Ei se exprimă diferit, înțeleg altfel lucrurile, judecă încă sub impactul acelor ani. Citindu-le textele suntem sub lumina unui timp trecut, dar cu mare încărcătură de putere, care rezistă eroziunii anilor. Amintirile sunt dominate de motivația atitudinii din acea vreme a oamenilor, cu totul diferită față de ceea ce ființează astăzi.

Această motivație este înainte de toate dorința arzătoare de a sluji țara, simțămintele patriotice reprezintă axul de gândire al lor, însăși rațiunea existenței lor.
Ei au trăit atunci un moment care le-a motivat întreaga existență și care constat că și astăzi sunt vii la ei. Dar, din păcate, aceste sentimente le aparțin lor, ca niște nestemate și nu mai au răsunet la cei care, generație după generație, le-au avut. Tineretul zilelor noastre nu mai evocă patria, ci interese mărunte, personale. Țara care ne domina pe cei vârstnici, astăzi este uitată și uneori chiar neînțeleasă.
Fără să vreau mă întreb care ar fi atitudinea celor de astăzi în momente de grea încercare. Nu renunț la ceea ce n-ar putea fi decât o iluzie. Nădăjduiesc că o conștiință națională mai ființează, că în clipe de încercare ea s-ar trezi și ar transforma din nou pe român în luptător pentru țară, dar în aceeași vreme consider că este marea datorie a generațiilor succesive de a contribui la trezirea tinerilor, de a le reda simțăminte de care au fost vitregiți, de a le reda o țară în plenitudinea cea mai deplină. Este datoria părinților și mai ales a bunicilor.