Universul rural a conservat de-a lungul timpului valori, care s-au constituit în paradigme ale culturii tradiționale și au devenit norme ce funcționează ca un dat. Mentalitatea tradițională a impus orientarea spre valori, de aceea întreg universul țăranului român era analizat prin grila de valori transmise din generație în generație și care se constituiau într-un set organizat de reguli.
Universul țăranului român s-a constituit, conform filosofiei sale de viață, din reprezentări profane și sacre. Reprezentările populare sunt cu o dublă semnificație: temporală și spațială. Prin aceste reprezentări, Lumea de aici se leagă de Lumea de Dincolo, iar imaginile-simbol sunt folosite drept cadru de manifestare și mediator între cele două Lumi. Gândirea mitologică consemna marcarea sacră a spațiului și trasa coordonatele temporale ale derulării actelor rituale. Ideea centrală a fost și a rămas cea a unității grupului familial, a comunității tradiționale. Imaginea simbolică este hora, un înțeles tradițional fiind rotundul care unește, viața în derularea alternativă a bucuriilor și reflexivităților. Unul dintre jocurile fundamentale ale folclorului românesc, hora are o ritmică specifică putând antrena tineri (hora cu măsura specifică binară) sau pe cei vârstnici, hora lentă sau bătrânească. Hora poate fi dreaptă, cu o singură mișcare, pași simpli înainte și înapoi, combinați cu o mișcare laterală în cerc sau pași simpli și bătuți care marchează contrapunctul sau sincopa din melodie. Denumirile horei amintesc de riturile de integrare și de trecere (hora miresii, hora de pomană) sau de participarea întregului grup comunitar (hora mare).
Hora – cercul magic al unirii se supunea simbolisticii cu funcție apotropaică. La o analiză a contextelor rituale, ceremoniale sau festive în care se exprimă sistemul culturii tradiționale, simbolismul horei ca imagine, semnificație și cod de norme comportamentale este reprezentativ pentru ideea de unitate și unire.
Universul rural devine astfel un sistem de simboluri ce poate fi interpretat din perspectiva a trei sisteme de simboluri (Talcott Parsons, Edward Shils, Values, Motivers and Systems of Action, Cambridge, Mass: Harvard University Press, 1951).
Primul este un subsistem de standarde pentru rezolvarea problemelor cognitive. Hora prin forma sa este un simbol al reunirii spre împlinirea unuei clipe de bucurie. Hora de la răscruci era locul de întâlnire și cunoaștere, loc al reunirii neamurilor, loc al provocării „scrisei”. Este și locul care marchează separarea de defunct. Este hora de pomană, eveniment ritual comunitar care se desfășoară în a doua zi de Paște. Prin această horă, într-un rotund gândit ca zonă intermediară, liant între Lumea de Aici și Lumea de Dincolo, se „mulțumește” sufletul celui plecat, se împart ofrande rituale și lumânări, iar la un an se „calcă batista”, gest al consemnării separației în fapt. Este, din perspectiva acestui sistem de simboluri, forma participativă de cunoaștere.
Al doilea subsistem este cel de standarde pentru rezolvarea problemelor de catexă (apreciere). Hora de Paște, spre exemplu, era momentul evaluării noutății și frumuseții iilor cusute, pe timp de iarnă, cu motive prea puțin cunoscute și prezentate în acest context în intenția de a produce surpriza descoperirii unor noi „modele” florale sau geometrice.
Al treilea subsistem este un subsistem de standarde „morale”, prin care se unifică toate standardele implicate. În timpul derulării sărbătorii, în timpul horei tinerilor, bătrânele evaluau comportamentul acestora, frumusețea costumelor, dar și frumusețea fizică, reaminteau întâmplări care creionau profilul tinerilor pentru integrarea într-o nouă stare, cea de nuntit.
Valențele protectoare ale cercului impuneau cunoașterea rigorilor derulării acestei uniri: cine ia hora înainte, cine comandă hora, cine „sparge” hora, ieșind astfel din normă. Hora se desfășoară, se deschide și se închide la momentele de alternanță bine dozate pentru a demonstra cunoaștere („nu oricine ia hora înainte”, zic bătrânii).
Rotundul horei amintește de cercurile concentrice în care este gândită casa tradițională.
Un prim cerc este casa, construcție arhitecturală tradițională, delimitată de „afara casei”, „curte”, „bătătură”, acestea reprezentând un al doilea cerc magic. Casa trebuia să aibă curte. O casă lipită de alta (cu un perete comun) se putea construi numai între neamuri. Trecerea pragului casei în cel de-al doilea cerc magic se făcea numai în anumite condiții: se închinau înainte de trecerea peste prag, nu se ieșea noaptea din casă, copilul care plângea era alăptat pe pragul casei, defunctul era trecut peste prag cu picioarele înainte pentru a nu avea rost de întors. Dacă interiorul casei asigura intimitatea deplină a familiei, curtea, în forma rotundă (loc în fața casei, dar și în spatele casei) era locul intimității ce trebuia protejată. Ori gardul e prea mic, ori vecinii sunt curioși, ori tinda e înaltă și se vede din drum! Toate înseamnă o rigoare în plus pentru păstrarea cercului familial neîntinat.
Al treilea cerc era lumea din afara casei. Elementul de separație era poarta. „Dincolo” este locul cu multe și neștiute răutăți. De aceea,. primirea la poartă era necesară pentru a îmblânzi spiritele rele care s-ar fi putut strecura în curte o dată cu venirea străinului.
Casa țărănească a fost și a rămas imaginea unui loc sacru, loc al creației, loc de convergență a forțelor benefice menite să restabilească armonia primordială. Mijlocul lumii este casa, centru microcosmic al activităților spirituale magico-mitice, în care se oglindește macro-universul. Casa este spațiul propice pentru derulare riturilor și ritualurilor. Obiectele de interior au o dublă valoare: o valoare profană, utilitară, și o valoare sacră pusă în evidență în cadrul desfășurării rituale.

Theodor Aman, Hora de la Aninoasa, 1890

În casă masa cu trei picioare era rotundă, simbolizând astfel unirea tuturor membrilor familiei la momentul sacru al închinării pâinii și a rostirii rugăciunii.
La ieșirea în lume, la hora satului, tineri și vârstnici respectau un cod comportamental riguros trasat și păstrat pentru a delimita rostul vârstei: tinerii se integrau, maturii continua tradiții, iar bătrânii vegheau derularea horei. Când în horă intrau bărbații bătrâni hora își schimba ritmul, devenind horă mare și horă bătrânească. Femeile „în etate” stăteau pe margine, priveau și evaluau: cine lână cine joacă (semn al atracției afective), cine știe sau nu știe să joace, cine are gestica specifică jocului sau „iese din rând”. Hora este rotundul care unește. Literatura cultă a preluat această imagine. Doar un exemplu: Liviu Rebreanu va scrie romanul Ion într-o compoziție „rotundă”: hora deschide și închide narațiunea, având semnificații diferite. În primul capitol la horă iau parte toate personajele care susțin tensiunea narativă. La final, imaginea horei amintește că oamenii se petrec prin viață, alții le iau locul, viața continuă în ritmul horei care unește generațiile la un moment dat.
Hora Unirii (titlul original fiind Hora Unirei), poezia lui Vasile Alecsandri, pe muzica lui Alexandru Flechtenmacher, se joacă întotdeauna la 24 ianuarie amintind de Unirea Moldovei cu Țara Românească sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. „Și să vadă mândrul soare/ Într-o zi de sărbătoare/ Hora noastră cea frățească/ Pe câmpia românească!” Hora unește, hora este simbolul rotundului necesar pentru a proteja neamul. Între bunurile culturale referitoare la Unirea Principatelor Române incluse în Patrimoniul Cultural Național se află și pictura lui Theodor Aman, Hora unirii la Craiova. Martor la eveniment, 9 octombrie 1857, când are loc prima dată hora unirii, Aman va surprind hora în clar-obscur, cu alternanțele care amintesc de binarul întâmplărilor vieții, lumină și întuneric, speranță și regret pentru cei ce s-au călătorit.
Hora este joc, este loc al cunoașterii, al aprecierii, al manifestării standardelor morale. Este liant între Lumea de Aici și Lumea strămoșilor, este jocul care unește generații și marchează trecerea de la un statul la altul. Rotundul care unește se continuă în casa tradițională, în jurul mesei rotunde. Hora este momentul de bucurie și de reflexivitate, este redarea timpului sacru al purificării prin trăirea clipei trecătoare într-un spațiu care devine sacru prin actele apotropaice care însoțesc reunirea.
Azi asistăm la tot mai multe procese active de revitalizare și reconstrucție a culturilor tradiționale într-un moment în care identitățile de grup sunt supuse unor procese de schimbare, momentul derulării horei fiind unul de identificare a momentelor existențiale și de sărbătoare a comunității.
Rotundul este cercul magic al unirii întru perenitatea valorilor noastre identitare.