Pe tine răsărit-a cândva
Altița, bobocul și o stea.
Șuvițe ciudate, ce vin înnodate
Se strâng între ele sute de modele
Și melci, și bătele,
Și toate gândurile mele.

Ca și versurile de mai sus, această lucrare reprezintă un moto în deschiderea realizării unei analize bazate pe interpretarea categoriilor stilistice ale unui întreg sistem decorativ prin care să se poată decela specificul unui loc, al unei zone etnografice exprimat prin forme și mijloace artistice diferite: port popular, țesături, cusături, prelucrarea lemnului, olăritul, dar și cântece și dansuri, ca reprezentări sincretice, matrice impregnată de valorile constante ale artelor și genurilor artistice care se definesc în procesul de diferențiere, de diversitate într-un stil unitar care refuză mărginirea la un hotar artistic.
Pentru început, ne vom referi la câteva considerații de ordin etnografic referitoare la principala piesă din ansamblul portului tradițional vâlcean privind construcția morfologică și sistemul decorativ în comparație cu specificul ornamental și semantic al ceramicii din arealul vâlcean, vizând în mod special taierele horezene: două domenii distincte, două meșteșuguri care își revendică, fiecare în parte, „o istorie personală”, destinații, concepții și împliniri tehnice diferite, categorii funcționale ce țin de roluri și de funcții specifice, care se întâlnesc în zona înaltă a semnificațiilor sistemului artistic plastic și decorativ.
Ne referim la ia vâlceană, ce se încadrează tipului de cămașă românească scurtă, ale cărei trei elemente: stanii sau trupul cămășii, mânecile și clinii formează piesa de bază a portului tradițional, având o istorie veche, definită printr-o structură unitară, caracterizată printr-o varietate ornamentală zonală, bogată, în concentrarea elementelor artistice pe principii ordonate de un limbaj artistic propriu.
Ornamentele cămășii sunt organizate în sisteme compoziționale transmise de experiența cristalizată de-a lungul generațiilor în legi scrise și nescrise ale decorului încadrat în spații ornamentate într-un raport proporționat de respirările albe ale fondului materialului.
Broderiile mânecii sunt realizate în trei registre distincte: pe altiță, o bandă de mărimi variabile așezată orizontal pe umăr, pe încreț, un spațiu decorativ monocrom (alb sau galben), mai îngust decât altița, aflat imediat sub ea, cu scopul de a o lega pe aceasta de restul mânecii, și pe rânduri sau râuri, reprezentând două-trei șiruri de modele dispuse de la încreț în jos, perpendicular sau oblic.
Dintre toate ipostazele decorative, altița este un câmp plin de semnificații, mai mult decât un element morfologic de croi, în ansamblul iei, situată pe umărul cămășii, în locul cel mai vizibil al mânecii și cel mai puțin supus uzurii, în care se desăvârșește stilistic virtuozitatea tehnică.
Denumirea altiței este un diminutiv de la cuvântul altoi și însemna la început o parte de pânză care se adăuga pe umărul mânecii pentru a oferi mobilitate mișcărilor brațului; ea era prinsă (încrețit) de restul mânecii prin… încreț.
Denumită și umăr sau altoaie, această parte a cămășii a fost inițial mică, atât cât să cuprindă umărul; pe parcurs însă și-a mărit dimensiunea, potrivită cu lărgimea mânecii, pentru ca, mai târziu, să nu mai fie croită separat, pierzându-și rolul structural în componența mânecii și în ansamblul obiectului vestimentar, păstrându-și însă denumirea și prestigiul artistic-decorativ.
Altița formează o unitate independentă printr-un decor cristalizat după canoane străvechi ale căror înțelesuri s-au pierdut în timp. Limbajul decorativ frecvent al acestui element este alcătuit din „rânduri orizontale (trei până la nouă rânduri) care se succed strâns alăturate și delimitate prin cusături liniare speciale. Un fenomen interesant ce apare la cămășile vechi este faptul că rândul de sus se desprinde de corpul altiței printru-un interval alb al pânzei – denumit și «despărțitoare», formând o unitate independentă, importantă, printr-un decor mai dezvoltat” [Secoșan, Elena; Petrescu, Paul, Portul popular de sărbătoare din România, Editura Meridiane, București, 1984, p. 52], numit împrejurar.
Altița s-a dezvoltat în ultima perioadă într-o tablă compactă și omogenă în care se pot descifra rândurile ce păstrează și prețuirea acestui spațiu decorativ ca pe o frunte a cămășii cu valoare de document ce conține imagini ale unor sensuri străvechi.
„Motivele altiței sunt cele mai elaborate, reprezentând efortul maxim pe care îl depune țăranca în împodobirea cămășii, încorporând în ea nu numai actul material ca atare, ci și o lume de conotații implicând ideile de prestigiu și reprezentare pe plan social.
De aceea motivul altiței, considerat sacru, nu se mai repetă în alt loc pe cămașă, după cum, de exemplu, se repetă cu ușurință râurii de pe mânecă pe fețele sau spatele cămășii.” [Secoșan, Elena; Petrescu, Paul, op. cit., p. 53]
Analiza noastră se bazează pe studiul literaturii de specialitate, cu referință la portul popular, pe investigațiile de teren din ultimii doi ani, care au avut ca scop cunoașterea acestei piese din județul Vâlcea, în câteva localități: Mihăești, Pietrari, Horezu, Tomșani.
Imaginile surprind specificul cămășii vâlcene cu altiță, în ipostaze diferite, acolo unde acest tip de cămașă ce face parte din ansamblul portului popular femeiesc se află în fondul pasiv (arhive, dulapuri, lăzi de zestre, expoziții) sau în cel activ – ateliere individuale de lucru, șezători contemporane în care femeile cos ii, întâlniri experimentale de lucru, concursuri și sărbători ale comunităților locale care pun în valoare costumul popular, dintre care cea mai reprezentativă se desfășoară, de peste patruzeci de ani, în Duminica Floriilor, la Pietrari, numită „Hora Costumelor”.

Nicolae Vermont, Țărăncuță cosând, 1929

Este important de urmărit în continuare cum prestigiul acestui câmp decorativ al iei a influențat decorul ceramicii de Horezu prin crearea unor compoziții ornamentale amplasate întocmai ca liniile de forță ale decorului mânecilor iilor: altiță, încreț și râuri.
Deosebirea este că, provenind din materiale și sisteme tehnice foarte diferite – pe de o parte, războiul de țesut – instalația din care, prin îmbinarea perpendiculară a urzelii și bătelii, iau naștere trupuri de pânză geometric dreptunghiulare, din care se croiesc stanii, părțile alcătuitoare ale cămășii, pe de altă parte, roata olarului pe care se croiește lutul în formă rotundă, prin mișcări circulare, arhitectura decorului se construiește în funcție de bază, suprafața specifică rezultată din practicarea fiecărui meșteșug.
Astfel, pornind de la materia primă, ca suport al decorului, pe pânza albă sau pe lutul întrupat în taier angobat, începe să se articuleze sistemul decorativ, după reguli moștenite din vechime, în funcție de specificitatea zonală, care impune printr-o unitate de fond manifestată în croială, ornamentică, cromatică și structură, dispunerea măsurată a elementelor decorative în ansamblul construcției.
Între câmpurile ornamentale desfășurate pe taierele horezene există cu aceeași denumire cele ale iilor: altiță și râuri care construiesc, asemenea cusăturilor de pe mânecile iilor, o relație plastică între formă și decor, prima devenind suport pentru evoluția decorativă, iar amândouă se dinamizează și se condiționează reciproc.
Forma oferă suprafața ornamentului care, la rândul lui, nu trebuie să impieteze asupra scopului pentru care a fost creat obiectul, ci să asigure o utilitate formei.
Imaginile conținând aspectele taierelor de ieri și de astăzi de la Horezu demonstrează că motivele folosite de olari sunt mereu aceleași, dovedind un conservatorism formal prin continuitatea elementelor morfologice, dublată însă de o discontinuitate semantică căci, deși semnele continuă să se moștenească de la o generație la alta, nu mai sunt însoțite de înțelesul lor originar.
Are loc o reedificare a ornamentului la nivel morfologic la care contribuie și imaginația meșterului popular care alcătuiește ansambluri ornamentale în care diferitele motive își dobândesc libertatea de exprimare semantică și spațială.
Astfel, suprafețele acoperite cu modelele structurate ca altițele cămășilor, situate la umerii taierelor sau ca râurile ornamentale de la mâneci, amplasate radial pe rotundul vaselor, conțin modele asemănătoare, născute din contaminarea cu frumusețea și eleganța motivelor decorative ale iilor.
Prestigiul portului popular vâlcean este reflectat pe taiere prin redarea în compoziții repetitive, simetrice și alternante, a costumului tradițional în integralitatea lui, redat uneori până la detaliu, în contexte narative precum „Femeie la troiță”, „Hora satului” sau doar părți ale acestuia, precum „batista ginerelui”, „coroana miresei”, „brâul ginerelui” ori obiecte din zestrea miresei, precum „scoarța oltenească”, dar și alte elemente vegetale care alcătuiesc decorul altițelor: boboci de floare, spicul grâului, șal sau ghirlandă, frunze, definite prin chiar punctele de cusătură specifice iilor.
Atunci când decorează vasele, olarii spun că le înfloresc și admit că folosesc procedee legate de cusătura cu acul, pe fir, folosindu-se de fapt de gaiță, instrumentul cu care se realizează printr-un procedeu specific ceramicii de Horezu – jirăvitul – pentru a realiza motive ornamentale identice cu cele ce definesc punctele sau ansamblurile de cusături folosite la ii: altițe, trăsuri, fagure, chenar, râuri, șabace la un fir, șărămpău, șencălău, boboci, șerpi, râuri de altiță, cruci, așa cum de altfel sunt înregistrate și în monografia Arta populară din Vâlcea – Georgeta Stoica, Elena Secoșan, Ion Vlăduțiu, Paul Petrescu, Centrul Județean de Îndrumare a Creației Populare Vâlcea, 1972.
În glosarul aceleiași lucrări, sunt înregistrate și sensurile cuvântului altiță:
1. năvădeală decorativă pentru umărul cămășii, care se adaugă la năvădeala pentru rândurile (râurii) de pe mânecă;
2. model ales în război sau cusut pentru umărul cămășii femeiești;
3. motiv ornamental în ceramica horezeană.
Altița taierelor este ca și altița cămășilor un câmp de semnificații, un mod de gândire conotativ ce cuprinde sensurile înțelegerii frumosului în forme ce înfățișează (geometric sau liber desenat) o realitate vegetală, animală sau o încărcătură simbolică.
Realizarea ei în noi structuri decorative pornind mereu din semnele simbolice specifice unei unități zonale, ne duce cu gândul la timpul magic al cusutului, în secret, pentru păstrarea tainei noului model până la momentul sărbătoresc al purtării.
Asemenea păstrării tainei cusutului, olarii din Horezu izvodesc noi modele din fire de culoare și alte trupuri la altițele taierelor.
Deși cusutul la fir este rostul și îndeletnicirea femeilor, la Horezu sunt și bărbați care creează altițe și râuri de ii în lut.
Iată, spre exemplu, cum tălmăcea Eufrosina Vicșoreanu mesajul taierelor lui Victor Vicșoreanu, ambii renumiți și regretați olari din Horezu:
„Spirală, pești și model jirăvit cu altițe, boboci și lucrătură cu gaița.
Aici este hora cocoșilor, iar în mijloc batista ginererului.
Altiță cu spicul grâului, flori făcute din arcuri de cerc pereche, dublate de puncte și steaua jirăvită în fund.
Pești și raci. În fund, steaua încercuită dublată de punte, un brâu jirăvit – intermediar -, iar pe margine, altiță.
Taier cu trifoi cu patru foi. Pe margine – altița formată din romburi cu spicul grâului în mijloc și boboci. Este jirăvit în întregime cu multă finețe.
O stea cu patru colțuri care leagă pe margine o ghirlandă. Boboci din loc în loc și multă «lucrătură pe fir», că motivul din jirăvire se face cu multă migală. Se ia fiecare fie de culoare și se trage cu multă finețe și siguranță.”
Versurile lui Victor Vicșoreanu trimit sugestiv la descrierea încărcăturii de forme, culori, trăiri și gânduri responsabile de mesajele simbolice – acte metaforice cu care altițele cămășilor sau ale taierelor vâlcene își exprimă identitar ființa.