Continuare din numărul trecut

Emblema centrului de ceramică de la Horezu este cocoșul. O legendă spune că, la vreme de noapte, cocoșii și gâștele sunt păsările de casă cele mai treze, iar „cocoșii sunt și năzdrăvani de firea lor. Ei strigă în miezul nopții și nu uită, ferească Dumnezeu, să vestească de cu noapte sosirea dimineții. E un lucru într-adevăr dumnezeiesc să înceapă ei deodată în crucea nopții să cânte, fără să-i fi învățat cineva! Și în toată lumea, cucoșii își împlinesc datoria tot așa! Cine îi face să cânte așa? Căci ei miezul nopții nu-l greșesc niciodată și ceasornicul nostru ei sunt, săracii! Lumea zice că de aceea cucoșul e năzdrăvan, fiindcă are la coadă o pană năzdrăvană. De cu seara, pana aceea este lăsată în jos. Cucoșul adoarme și el. Pana năzdrăvană însă se ridică, tot se ridică. La miezul nopții ea stă drept în vârful cozii, sus și cucoșul după asta cunoaște ceasurile lui și țipă: cucuriguuu!” [*** Legendele faunei, 1994, p. 125-126]

Cocoșul vestește destrămarea întunericului și măsoară apotropaic timpul, el este un orologiu natural.

„La romani, timpul era împărțit după prima, a doua și a treia cântare a cocoșului. Pliniu credea că ei sunt veghetorii noștri nocturni pe care natura i-a creat ca să trezească pe muritori la muncă și să le întrerupă somnul.” [Florea Marian, 1883, p. 239]

„Cântecul cocoșului simboliza trecerea momentului critic și anunța victoria soarelui și a luminii asupra nopții și întunericului. El vestea nu numai orele nopții, ci și curățirea spațiului nocturn de forțele ostile omului.” [Ghinoiu, 1988, p. 76]

Dicționarul de simboluri animaliere îl înregistrează ca fiind, în mod universal, „un simbol solar (…), simbol al luminii care se naște (…) Cocoșul este și emblema lui Hristos, asemenea vulturului și mielului. Precum Mesia, el anunță ziua ce urmează nopții. De aceea și figurează pe fleșele bisericilor și pe turnurile catedralelor. Poziția aceasta, în vârful lăcașurilor de cult, poate evoca supremația spiritului în viața omenească.” [Clébert, 1995, p. 84]

Cocoșul este considerat simbolul reînvierii și al nemuririi sufletului. Pentru a ne apropia de descrierea reprezentării sale pe vasele de ceramică de Horezu, subliniem și faptul că „în heraldică, cocoșul este totdeauna înfățișat din profil, cu capul ridicat și cu ciocul deschis (cântând), cu coada înfoiată, fiind emblema vigilenței și a mândriei”. [Clébert, 1995, p. 84]

Asemenea copacului, și cocoșul, prin imaginea sa plastică, poate defini un stil propriu al olarilor. Realizat prin liberă desenare cu cornul sau prin folosirea șablonului, cocoșul este redat cu toate părțile lui anatomice. Diferența rămâne de „atitudine” și de viziunea cromatică: „unul mai țanțoș, altul mai mândru”, unul mai colorat, altul mai înfoiat… Adesea el ocupă spațiul central, adică fundul taierului și are rol principal în sintaxa decorului. Alteori, apar, în același loc, doi cocoși afrontați sau de o parte și de alta a unui copac. Când sunt dispuși circular, pe marginile taierului, olarii spun că au făcut „hora cocoșilor”. Sensurile prin care explică prezența sa pe ceramică sunt asemănătoare cu cele formulate în lucrările pe care le-am amintit:

Sursa foto: horezu-turism.ro

„Nu există nici un olar la noi care să nu facă cocoși pe taiere, pentru că asta este semnul nostru specific de Horezu. Au și cei de la Oboga cocoș, da’ nu este ca al nostru. Cocoșul nostru este mândru, ager, ce mai, este cocoș adevărat de Horezu.” (Constantin Mischiu)

„Cocoșul este ceasornicul nostru. Cei bătrâni, dinaintea noastră, nu aveau ceasuri și ca să se scoale dimineața, să se ducă cu vitele la plai, se luau după cântatul cocoșilor. Pentru că era atât de important pentru ei, că-i scula și la muncă, atunci l-au pus și pe farfurii. L-au pictat, adică!” (Ion Mischiu)

„Olari bătrâni, de altădată, aveau o vorbă: ca să fii olar bun, trebuie să fii ager ca și cocoșul, iscusit ca șarpele, răbdător ca peștele.” (Ion Vicșoreanu)

Ornamentele antropomorfe nu apar des în ceramica de Horezu. Am amintit la locul potrivit imaginile contopite om-soare, antropofizarea soarelui, ca temă obișnuită în folclorul universal. Reprezentarea integrală a corpului uman apare pe ceramica ce povestește sau care conține istorii, scene de viață militară sau obiceiuri comunitare. „Istoriile” cu personaje sunt redate naiv, aspect ce constituie o latură pozitivă în realizarea plastică. Oameni la horă, lăutari cântând, scene ce înfățișează haiducii lui Iancu Jianu, evenimentele de la 1848, Unirea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, aspecte legate de meșteșugul olăritului, olari în ambianța atelierului lor, scena Raiului cu Adam și Eva, datorate în exclusivitate lui Ion Buclescu, care și-a și semnat o parte din lucrări în josul taierelor, asemeni pictorilor, apoi oameni la horă, redați integral, sau hora de chipuri, precum și surprinderea momentului rugii femeilor la troiță, femei torcând sunt tot atâtea exemple de reprezentări antropomorfe întâlnite pe taiere. 

Continuare în numărul viitor