Continuare din numărul trecut

În cadrul ornamentelor simbolice, putem distinge reprezentări decorative mitologice, folclorice și religioase. Pentru că despre primele două am avut ocazia să facem anumite referiri în cadrul clasificărilor morfologice (bradul, motiv traco-dacic, simbol al fertilității și al bărbăției, soarele și steaua cu mai multe raze și colțuri, care simbolizează viața, lumina, succesiunea anotimpurilor, iar în ceea ce privește decorul mitologic, floarea, frunza, pomul vieții, șarpele casei se pot revedea ideile enunțate la subcapitolele anterioare), nu ne vom opri acum decât la simbolurile religioase.

Amintim mai întâi icoanele realizate, fie pe panouri de ceramică, cu imaginile redate prin zgraffitare, fără a mai fi ulterior pictate, ci doar arse o singură dată, asemănătoare cu vechile icoane de vatră, fie pe suporturi de taiere sau pe amintitele panouri, reprezentând sfinți pictați în canoanele iconografiei creștin-ortodoxe, scene religioase sau îngeri.

Întâlnim apoi imaginea crucii, ca simbol al credinței și al protejării tainelor sfinte. Peștele este adesea asociat crucii, care apare și în alte contexte ce nu țin de domeniul ornamentelor simbolice, completând sintaxa ornamentală.

Ștanțarea cu ajutorul tiparului de ceramică, având un motiv asemănător unei prescuri, dă naștere, pe unele vase, unor repetiții ritmice sugestive, desfășurate atât pe suprafața centrală, cât și pe registrele marginale.

Cu grupa ornamentelor emblematice sau heraldice se încheie clasificarea semantică a ornamentelor. În decorul ceramicii de la Horezu, nu este oare cocoșul „stema” acestui simbol?

„Dintre toate modelele noastre cocoșul este cel mai însemnat.” (Elisabeta Bâscu)

„Nu există motiv mai important în ceramica noastră decât cocoșul.” (Gheorghe Iorga)

„Cine nu știe să facă cocoși, ăla nu-i olar bun!” (Gheorghe Țambrea)

„Simbolul cel mai de preț al centrului nostru este cocoșul, așa am moștenit.” (Sorin Giubega)

„Vizitatorii știu că marca centrului nostru este cocoșul; și târgul de ceramică de aici se numește «Cocoșul de Hurez». Când vin la noi prima dată, caută taiere cu cocoși.” (Maria Iorga)

„Am mare plăcere să pictez cocoși. Desenez liber, mai întâi contururile, cu cornul și apoi umplu cu culoare. Mulți dintre olari, ca să nu greșească, fac desenul cu tipar sau cu șablon. Cocoșul este emblema centrului nostru.” (Nicoleta Pietraru)

Singurul simbol heraldic este „coroana domnească”, ce constă dintr-o compoziție complexă, mixtă, ca reprezentare geometrică și liber desenată, cu elemente care amintesc motive din pictura brâncovenească.

„Nu toți olarii știu să facă coroana domnească; este mai complicat de realizat; are linii și puncte ce alcătuiesc un fel de plantă, care nu pare să fie de pe la noi. Este un model elegant. Cred că la Mânăstirea Horezu l-au văzut olarii și l-au pus și ei pe taiere.” (Eufrosina Vicșoreanu)

După cum am putut constata, semnificația unui număr mare de motive s-a pierdut astăzi. Denumirile, în schimb, rămân să glăsuiască despre sensul și originea unora, fiind „nume” poetice ale unor elemente din universul social și cultural sau indicative concrete, uneori pline de umor, ale unor elemente, obiecte sau fenomene din natură, care, prin asemănare cu reprezentările decorului, au căpătat conotații pitorești.

Bunăoară spirala de pe străchinile horezene este denumită „coada cățelii” sau „melcul”, șencălăul sau șarul se mai numește „pișatul boului”. Spicul grâului, „ochiul boului”, „pânza de păianjen”, „coada de păun”, sunt alte denumiri care evocă asemănarea formală și cromatică cu elementele naturale sugerate de numele motivelor.

Elementele constitutive ale decorului, prezentate sub raport morfologic – structural și semantic, contribuie la realizare unor compoziții ornamentale, care, printr-o organizare judicioasă și armonioasă a spațiului pe care se desfășoară, alcătuiesc ansambluri compoziționale ce vădesc talentul și simțul cromatic al creatorilor – olari, prin legătura organică dintre centru și margini, prin distribuirea dinamică a elementelor periferice în jurul celor centrale, prin îmbinarea măiestrită a celor două tipuri de așezare a decorului, circular sau radial.

Nu se poate vorbi în ceramica de astăzi de la Horezu de reguli stricte de supunere la canoanele estetice ale artei populare. Fiecare meșter are un mod individual de a marca simetria, alternanța, ritmul și dinamica.

Registrele decorative sunt dispuse pe diferite planuri care reliefează, fie îmbinarea motivelor în compoziții, fie înclinația diferitelor părți ale obiectului, marcată prin trasarea cu finețe a unor cercuri paralele.

Taierele horezene sunt, în mic, asemănătoare cu operele literare. Ele au o structură, care include tema, compoziția, subiectul și personajele. Ca mod de expunere, olarii folosesc, în făurirea decorației, descrierea, narațiunea și dialogul. Arareori, întâlnim „monologul”, ca exprimare a sensurilor unui singur motiv.

Limba și stilul ceramicii horezene alcătuiesc conținutul clasificărilor noastre anterioare, cuprinzând, „în ordinea” literară, motive care îmbogățesc posibilitățile de exprimare, printr-o serie întreagă de ornamente, având rol de arhaisme, neologisme sau provincialisme. Dar cum, cel mai adesea, am gândit la ceramica horezeană ca la un fel de poem, îndrăznesc să afirm că, în dispunerea compozițiilor ornamentale, delimitate de șiruri paralele de motive și linii despărțitoare, am întrezărit strofe tradiționale, în care am căutat ritmul, rima, măsura și cezura.

Sunt și unele exemplare care nu se supun canoanelor strofelor tradiționale; ele se încadrează, prin „tipicul” decorativ, poeziilor cu formă fixă sau prin neascultarea vreunui tipar, celor cu vers liber. Orice sintaxă poetică am analiza la nivelul „versului” horezean scris în lut, tropii motivelor ornamentale se înlănțuiesc într-un tot decorativ alcătuit din epitete, comparații, metafore, personificări, alegorii și simboluri.

Punem punct aici încercării noastre de abordare și sintetizare a specificului ceramicii de Horezu, spre a putea pătrunde în lumea concretă și adevărată a poemelor imaginate de olari, pentru că, în cele din urmă, „nu cuvintele și explicațiile vor putea înlocui culorile, formele și emoția creatoare, vor putea traduce ceea ce arta spune prin propriul său limbaj, limbaj care comunică.” [Gabus, 1971, p. 1]