Imaginea familiei este puternic resimțită în anii copilăriei, iar familia monoparentală, din motive obiective sau volitive, este o excepție. Pentru a ajunge în stadiul familial, conform mentalului colectiv, trebuie să se ardă etapele trecerii și integrării într-o nouă stare. De aceea, de la stadiul de feciorie la cel de nuntire, simbolismul individual va activa acele secvențe de ritual care pregătesc integrarea în noul statut. O asemenea secvență este târgul de fete cu trei etape distincte: târgul de fete, târgul mireselor și târgul nevestelor. Ca un corolar și ca o excepție semnalăm „miresele de la Izbiceni (Olt)”, sărbătoarea de Florii marcată de întâlnirea în biserică a celor ce au fost mirese în anul precedent.
Momentul nuntirii este un prag de integrare și un simbol, o relație dintre un obiect și lumea imaginară a semnificațiilor. Ca simbol este și modul în care actantul își reprezintă lumea și obiectele sociale cu care interacționează. Funcțiile de cunoaștere, interpretare și înțelegere se asociază cu funcția socială a simbolului. Astfel interpretarea conduce la credințe, conferind semnificații proceselor din cadrul comunității și obiectelor investite ritual. Cadrul de desfășurare a târgurilor dedicate tinerelor, târguri ante și post maritale, elementele din zestrea ce anunță statutul social și devin argument material pentru selecția viitoarelor mirese, gestica simbolică a separării și a unirii celor doi tineri într-o viitoare familie sunt tot atâtea repere ale unei sărbători din viața comunității, evidențiind ritul de integrare și funcția socială a simbolului marital. Este însă un simbolism complex, cu un parcurs dinspre simbolismul individual spre simbolismul colectiv, devenind finalmente un bun al comunității.
Pierre Lantz a pledat pentru disocierea celor două tipuri de simbolism, simbolismul individual și simbolismul colectiv (Simbolismul individual (singular), simbolism colectiv, în Monique Segre (coord.), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană, traducere de Beatrice Stanciu, Timișoara, Editura Amarcord, 2000). Concepția sa se bazează pe ideea fundamentală că individul are în sine „dinamica ce dă viață simbolurilor sociale” sub influența tradițiilor, a discursului persuasiv al intelectualilor și al bisericii; „numai atunci devin reprezentările suficient de intense pentru a se propaga sub formă de simbolism colectiv” (op. cit. p. 206). Pentru a se ajunge în stadiul de simbolism colectiv, fiecare tânăr parcurge un traiect dinspre receptarea individuală a semnificațiilor secvenței rituale spre convingerea că este un moment important pentru comunitate, iar pentru a fi recunoscut de comunitate și a primi un plus de valoare în aprecierea colectivă, trebuie să se integreze acestui comportament pentru a respecta tradiția și pentru a fi „în rândul lumii”.
Târgul de fete de pe Muntele Găina amintește de zeița Iuno, identificată de arheologi și cu Artemis și Diana. Găina este pasărea-simbol a Zeiței-mamă neolitice, pasăre fantastică cu aripi și ouă de aur. Imaginea-simbol marchează spațiul sacru în care se desfășoară sărbătoarea dedicată fetelor. Este o invocare a divinității fertilității, deopotrivă a căsătoriilor și o protejare a femeilor măritate. Legenda târgului de fete amintește de găina care făcea ouă de aur și care cobora din munte la data sărbătorii pentru a da băiatului și fetei care se plăceau și care plănuiau să se căsătorească un ou de aur care să le aducă prosperitate și fertilitate. Localnicii i-au pus numele Muntele Găina și au conferit acelui loc caracteristicile unui spațiu sacralizat. Înainte de a se stabili care fete „se luau”, avea loc „târguitul” fetelor: fata era invitată la joc și apoi așezată pe o scândură, la celălalt capăt punându-se zestrea fetei. S-a perpetuat credința că tinerii care își unesc destinele pe Muntele Găina (pe vremuri avea loc chiar cununia religioasă în acest spațiu, preotul săvârșind slujba de unire a destinelor celor doi tineri ce s-au „târguit” în acest spațiu sacralizat), vor fi împreună toată viața, o altă credință, că tinerii „se iau” o dată pentru toată viața.
„Ține moț de hastă straiță/ Să mă hâț (joc) cu hastă moață/ Până mă hâțai cu moața/ Se duse moțul cu straița!…”
Începând din 2006, evenimentul are ca slogan îndemnul: „Hai pe Muntele Găina, hai pe muntele dragostei!”.
Prezentarea fetelor de măritat, a zestrei lor se asocia cu schimbul de produse agricole, târgul obținând astfel două accepțiuni: un târg agricol bazat pe schimbul în natură și o paradă a celor ce au în intenție să schimbe statutul, să treacă de la stadiul de feciorie la cel marital.
În perioada solstițiului de vară, când este celebrată Marea Zeiță neolitică lunară și agrară, protectoare a holdelor și a femeilor măritate, se organizau Târgurile de Sânziene sau Târgul Drăgaicei, loc de întâlnire și de cunoaștere a tinerilor pentru o viitoare căsătorie. În județele Vrancea, Argeș, Ialomița aceste târguri erau renumite. Cu timpul s-a pierdut semnificația premaritală a sărbătorii și a rămas cea de iarmaroc și loc de petreceri. Bătrânele mai știu însă că e o sărbătoare protectoare a femeilor măritate.
Târgul mireselor de la Cotenița (jud. Olt) este o altă sărbătoare dedicată actului premarital, cu accent pe expunerea zestrei fetelor și anunțarea prin participare a tinerelor ce își doreau să se căsătorească. Azi se numește Târgul fetelor, dar la mijlocul secolului trecut denumirea era de Târgul mireselor, o denominarea care anunța intenția și finalitatea acestei sărbători: prezentarea viitoarelor mirese. Și astăzi tinerele așezate în căruțele ce le poartă lăzile de zestre cu ii, prosoape, țesături decorative, costume populare, participă la concursul care va desemna cea mai frumoasă fată, cea mai bogată ladă de zestre și cel mai frumos costum popular.
Data derulării acestei sărbători s-a schimbat în timp, azi având loc în ziua de Sântă Măria Mare (15 august). A fost și a rămas un mod de judecarea a calităților tinerelor, „în văzul satului”, iar pentru împlinirea destinului este necesară „târguirea” de către tinerii care își iau astfel responsabilitatea viitoarei familii. Și tot în județul Olt, la Izbiceni, are loc un obicei inedit, care se desfășoară în ziua de Florii a fiecărui an: Iertarea de Florii. Iertăciunile, ca secvență a ceremonialului nupțial preced unirea tinerilor. O sigură dată cer iertare îmbrăcați mire și mireasă. Iertăciunile se pot spune și după nuntă, la o săptămână, luni la prânz (în Dolj, la Galicea Mare). Dar iertăciuni în haine de nuntă se spun doar o dată. Așa se știa până nu demult, când a fost descoperit un obicei la Izbiceni (județul Olt), viabil într-o formă inedită.
În prima sărbătoare a Floriilor după nuntă, tinerii căsătoriți merg la părinți și la nași pentru a-și cere iertare pentru ceea ce le-au greșit cu fapta sau cu vorba. Se îmbracă în mire și mireasă, astfel amintind de momentul nunții. Merg la biserică. Preotul face slujbă și îi spovedește.

Samuel Mützner, Nuntă la sat, 1952

Imaginea bisericii pline cu mirese este inedită. Elementul de vestimentație care face diferența între cele două momente, nunta și iertarea de Florii, este învelitoarea, paliura, coronița-însemn al fecioriei, al nenuntirii. Acum, de Florii, miresele poartă batic alb. „Miresele de la Izbiceni” reprezintă un fapt unic, inedit, o oprire a timpului, nuntit cu clipa trecătoare.
Și, pentru a avea un „rotund” al „târgurilor pre și post maritale, amintim și de Târgul sărutului, obicei postmarital al tinerelor neveste de a săruta bărbații întâlniți în cale în ziua de Sântoader, zi de târg în Țara Zarandului. Tinerele mirese erau însoțite de soacrele lor (semn al restricțiilor gestuale), erau îmbrăcate în mirese (ca ultim moment al purtării veșmintelor sacralizate prin nuntire).
De la Târgul de fete de pe Muntele Găina (târg de Sântilie), la Târgul mireselor de la Cotenița (târg de Sântă Mărie Mare) și Târgul nevestelor (târg la Sântoader) se conturează un traiect al parcursului simbolismului individual spre simbolismul colectiv cu statuarea trecerii într-o nouă stare, cea de nuntire.
Târgurile reprezintă un mod de descoperire a celuilalt, proces complex și etapizat, care presupune interacțiune și relaționare, o identificare parțială, cum a definit Tzvetan Todorov (în Cucerirea Americii. Descoperirea Celuilalt, traducere de Magda Jeanrenaud, Iași, Editura Institutul European, 1994, p. 7). Identificare totală nu ar fi posibilă, pentru că ar însemna renunțarea la sine, la negarea propriei identități. Identificarea parțială înseamnă cunoaștere, adaptare și, în timp, asimilare. Iar efectul acestui proces este bruiajul identității în adoptarea unui nou statut generat de noua relație. De aceea, târgurile și „târguiala” fetei spre a deveni mireasă aveau un rol integrator prin sociabilitate. Michael Wintle face trimitere la identitate ca o „construcție socio-psihologică, valorificată pozitiv de credințele unui popor, fiind legată de un anumit loc și un anumit trecut” (în The Image of Europe. Visualising Europe in Cartography and Iconography, Throughout Ages, Cambridge University Press, 2009, pp. 2-3). Astfel se explică înțelegerea „târguielii”, o acomodare și o asimilare în timp a unui cod etic specific relației căsătoriei, dar și dubla reacție, de auto-apărare a identității: bărbatul „mai greșește, că, deh, e bărbat!”, el este „capul familiei”, și totuși „femeia este gâtul”. Finalmente este conviețuire prin „îngăduire” („să te îngădui, maică, cu bărbatul, ce-ar face, ce-ar zice” – povățuia o bătrână din Gorj). Este parcursul de la „târguială” la „îngăduială”.