Era în obișnuința verilor ca-ntr-una din duminicile ei să deschidă la Văleni de Munte Universitatea lui Iorga. Ce vremuri! Azi pare că rostul ei, angajarea fruntașilor comunităților în înfăptuirea idealurilor naționale, nu mai e de actualitate. Vremea misionariatului, pe care-l încurajase atât de pasional Nicolae Iorga, nu mai e nici măcar în manualul de istorie.
Avem ONG-uri, dar n-avem ostenelile necesare pentru ameliorarea mentalităților; locul pedagogiei social-culturale rămâne vacant prin absența mass-mediei; indiferența familiei și a școlii încurajează analfabetismul funcțional, încât până și deprinderile igienice rămân străine multor bacalaureați.
Doar în noiembrie ni-l vom aminti pe Nicolae Iorga. Și asta din cauza unei abominabile fapte asasine. Pelerinajele la Văleni de Munte sunt din ce în ce mai rare. Pe el politicienii și-l amintesc doar când sunt în opoziție. Reticența lor, la guvernare fiind, este certă! Și totuși sunt suficiente coincidențe care atestă actualitatea ideilor care l-au animat pe marele istoric, vârful de lance al unei întregi generați. În martie 1906 el conducea manifestația studențimii din fața Teatrului Național, veritabilă răzmeriță împotriva înstrăinării elitelor de limba românească. Culpa recidivează azi, dar reacțiile sunt nesemnificative. Vulgarizarea este gravă, improprietatea termenilor face comunicarea ambiguă, împuținarea lexicului dovedește o gândire în avarie. Să mai glosăm?
Așezat la Văleni în 1907, Iorga va inaugura Universitatea Populară. E chiar anul în care Dumitru Drăghicescu publică primul volum dintr-o amplă lucrare privind psihologia poporului nostru. Cercetarea științifică a trăsăturilor dominante ale românilor, apărută întâi la Paris, apoi în traducere la noi, e una dintre primele încercări de relevare a mentalităților colective. A trecut un secol, dar, surprinzător, observațiile savantului român sunt valabile și azi. Iată, în ciuda ideilor liberale care substituie ginții individul, iar globalizarea economică ambiționează să fie și o mare nivelare, observăm în interiorul UE o reîntoarcere la idealul părinților ei fondatori. Proiectul lor era de a înlocui divizarea continentului printr-o uniune federativă cu un aparat birocratic minimal. Statul Europa nu era în intențiile inițiale. Reacțiile de împotrivire au defulat acum un deceniu prin consultări populare asupra Constituției Europene. Cât despre aparatul minimal al birocrației, ce să mai vorbim! Una dintre măsurile hilare luate la Bruxelles a fost reglementarea spațiului locativ al… orătăniilor din curtea țăranilor, măsură care a scos mii de protestatari în stradă! Împotrivirea la marea nivelare e tot mai pronunțată. Și eșichierul politic românesc începe să coaguleze un pol reactiv, conservator. Un simptom natural al unei tranziții în care guvernanții și guvernații au interese diferite. Iată, diagnosticul pus la 1907 de Dumitru Drăghicescu: „Reformele prea dese, complicate, prea grăbite și prea nestatornice, care avură loc în ultimele două veacuri, sfârșiră prin a complica și a pulveriza și mai mult activitatea românilor, dizolvară tiparele sale de acțiune și calapoadele cugetării. Din toate aceste schimbări și convulsiuni rezultă (…) un haos incoherent (sic!) de acțiune, o viață morală șovăielnică, nesigură și una intelectuală fără nici o coeziune, un fel de îngrămădire de materialuri fără forme precise și agitate de o necesitate superioară de a se cristaliza, de a se turna în anume tipare și modele cari trebuie create.”
Parcă n-ar fi trecut un secol de la această constatare! E necesar să spunem că aripa conservatoare a politicii românești nu era împotriva tranziției, ci doar împotriva zelului imitativ! Titu Maiorescu e o pildă. Nicolae Iorga o alta. Universitatea de vară de la Văleni, menită fruntașilor din comunități, era destinată să sporească viteza unei dezvoltări organice a societății românești. În deplin consens cu rezultatele la care ajunsese D. Drăghicescu: „Voința slabă, schimbătoare, sforțări nestatornice, scurte, graba în toate și neprevederea (…) sunt resunetul psihologic al chipului în care se desfășoară istoria noastră…” Și mai departe: „Istoria nu se face singură. Pe ea o fac oamenii, și așa va fi cum vor fi făcut-o aceștia.” După numai un deceniu de la această observație, oamenii aceia, subiecții cercetării, făureau „România Mare”. Cel mai harnic dintre istoriografii lumii, Nicolae Iorga, avea să însuflețească în acțiune generația eroică. Nu puțini dintre făurari trecuseră pragul așezării sale de la Văleni de Munte. Acum o sută de ani!