Sărbătorile stau sub semnul gesturilor rituale susținute de rostirea incantatorie a cuvintelor ce comunică tentativa de influențare a destinului, de producere a transferului din lumea vizibilului în cea a imaginativului. Jean Paul Sartre conducea raționamentul mai departe și definea starea de alterare a ființei, ceea ce poate fi înțeles și ca schimbare a statutului sau locului pe axa devenirii și intrării într-o altă lume, cea a maritalului, spre exemplu sau a neființei, lumea cea fără de dor. Este în subliminal dorința de a cunoaște această lume nouă, de împlinire prin căsătorie, în primul caz, sau de mulțumire a spiritului celui defunct, în al doilea caz. „Sub privirea celuilalt, nu mai sunt ceea ce sunt și sunt ceea ce nu mai sunt” (J.P. Sartre, L‘Étre et le néant, Gallimard, 1948).
Tânăra care dorește să își cunoască ursitul, dorește pentru a fi altfel decât este în momentul rostirii, adică în stadiul de feciorie și-și dorește transgresarea în noua stare.
Pomenirea morților se face și din dorința de a statua obișnuința practicii în microuniversul familial sau în comunitate, pentru a-și vedea rostuirea pentru sine, când va trece în noua viață, cea de dincolo de viață. Cine are îndoiala sau nesiguranța primirii acestor gesturi rituale și ofrande face pomana de viu, își dă din timpul vieții „pentru că tinerii de astăzi nu mai vor să știe de rânduieli”. Psihosociologul R. Ghiglione sublinia că „în măsura în care orice schimb comunicativ este purtătorul unor mize și participă la construirea unei realități, există (…) tentativa de a impune o lume posibilă care să-i asigure unuia dintre cei doi stăpânirea mizelor respective” (R. Ghiglione, L‘Homme communiquant, Armand Colin, 1986, p. 103). „Impunerea unei lumi” semnifică impunerea unei reprezentări a situației. Tânăra își va reprezenta lumea statusului marital, femeile care iordănesc morții conturează reprezentarea unei lumi în care cred și în care speră să continue viața de dincolo de viață. Cu prilejul aceleiași sărbători, cea a Sfântului Ion se manifestă dorința de invocare a unei lumi spre configurarea unei comunicări cu lumea neștiută, destin marital în cazul tinerelor necăsătorite, lumea morților care ar trebui îmbunată cu gesturi rituale și ofrande la sărbătorile acestei lumi.
Invocarea destinului marital
De Sfântul Ion prin Moldova fetele știu un descântec, pe care-l spun când se spală pe față cu apă neîncepută pusă într-un vas împreună cu un fir de busuioc și peste care a răsărit soarele. Ele spun vorbele gândind la Maica Domnului:
… eu cu mine te-oi lua,
În apa lui Iordan te-oi spăla,
Cu cămeșă de dragoste
Te-oi îmbrăca,
Cu brâu de dragoste
Te-oi încinge,
Coroană de aur
În cap ți-oi pune,
Mândru mi te voi clăti,
Mândru te voi limpezi,
Ca argintul strecurat,
Ca maica ce te-a dat,
Ca soarele când răsare
Ca busuiocul cu floare…
Lingvistul P. Guiraud a adăugat funcțiilor limbajului o nouă denumire, cu un evident rol de influențare: funcția „volițională” a limbajului, pe care o asociază cu paralimbajul: „Iată de ce comunicarea conceptuală (cuvântul) este însoțită de gesturi, de mimică, de inflexiuni ale vocii care o accentuează, exprimând la modul natural emoțiile noastre, dorințele, intențiile etc.” (P. Guiraud, La Sémantique, „Que sais-je?”, PUF, 1966). Este ceea ce conferă potențial emoțional descântecului de apă mare pentru invocarea destinului marital.
Iordănitul morților
În cazul practicii cunoscută sub denumirea de iordănitul morților, funcția volițională este mult mai accentuală, iar schimbarea registrului este evidentă. Iordănitul este practicat pentru funcția augurală și de propițiere la casele unde locuiesc persoane ce poartă numele de Ion și de Ioana. Este zona marcată de veselie, petrecere în familie și petrecere comunitară pentru a ura viață îndelungată și îmbelșugată. În cazul iordănitului morților funcția volițională are conotații noi, gestica și mimica sunt modalități de exteriorizare a pietății, a resimțirii dureroase a absenței celui plecat pe „drum cu roua nescuturată”. Este o practică rituală în care apar forme vechi și noi de comunicare în contextul sărbătorilor de peste an, nu doar ca noutate, ci și ca inedit și reintroducerea în circuitul practicilor rituale a unor forme izolate cu potențial simbolic major.
În județul Olt, în localitățile Vișina Nouă, Vădastra, Brastavățu se practică în fiecare an de Sfântul Ion un obicei inedit, care iese din cadrele știute ale iordănitului la casele unde locuiesc persoane ce poartă numele sfântului. Dis de dimineață femeile merg la cimiter pentru a tămâia mormintele celor ce au purtat numele Ion sau Ioana. Ele sunt însoțite de lăutari. Obiceiul se numește tot iordănit, dar cu precizarea „iordănitul morților”, locul de desfășurare și formulele incantatorii și de adresabilitate sunt diferite, lumea invocată fiind cea a morților. Femeile se opresc în cimitir și lăutarii cântă o primă melodie, greu de clasificat, pentru că nu este nici din ritualul de înmormântare, nici melodie de petrecere. Ceata de lăutari este chemată la câte un mormânt, mai ales la mormintele tinerilor decedați. Tinerii sunt cei ce iordănesc (stropesc cu apă sfințită luată în ziua de Bobotează de la biserică) mormântul și crucea respectivă. Primesc pomană fructe, pâine, cozonac, vin și bani.
La o analiză comparativă a scenariului acestui obicei practicat în cele trei localități din județul Olt se constată respectarea cadrului general (cete de colindători sau femei însoțite de cete de colindători), interpretarea melodiilor cu texte de adresabilitate directă pentru cei ce au purtat numele de Ion și Ioana și primirea plății colindatului constând în alimente rituale din care lipsește coliva, specifică ritualului de mare Trecere. Prin absența acesteia, alimentele și banii reprezintă zona comună cu iordănitul celor vii ce se numesc Ion și Ioana, obiceiul fiind la granița de demarcație a celor două Lumi, cea cu Dor și cea Fără de Dor. Și totuși, zona intrafunerară este marcată de bocetele care se aud mai ales la mormintele tinerilor sau copiilor decedați, morți nefirești, cum greu este de imaginați ca părintele să-și petreacă pe ultimul drum copilul, dorința lui fiind spusă explicit în momentele de confesiune: „Vreau să închid ochii pe copilul meu”, în sensul de a avea ca ultimă imagine a acestei lumi trecătoare, imaginea copilului prin care se nemurește.
La ieșirea din cimitir, cetele de lăutari vor schimba registrul muzical și vor interpreta cântece de petrecere, pentru că sărbătoarea este în primul rând a celor ce se petrec prin viață și, dacă au noroc și sunt iubiți de Dumnezeu, atunci această „petrecere” (vorba lui Marin Sorescu) va fi cu bucurie și împlinire. Obiceiul Iordănitului trece astfel din zona funerarului în planul vieții cotidiene ca o împăcare între lumi.
Expresivitatea subiectivă a elementelor compozite ale unei practici rituale susține funcționalitatea mesajului explicit și subliminal de care comunitatea are nevoie pentru argumentarea aducerii în actualitate a simbolisticii actului ritual. Intervențiile astfel configurate participă la procesele de contextualizare asigurând polisemantismul actului ritual.
Comentarii recente