Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor (secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari arii culturale și confesionale ale Europei, aria latină și catolică (devenită, de la un timp, și protestantă), pe de o parte și aria bizantino-slavă și ortodoxă, pe de alta. Unii autori, precum Samuel Huntington, au înțeles această „frontieră” ca pe o precisă și severă linie de demarcație plasată pe arcul Carpaților, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eternitate destinul extra-european al românilor.
De o parte a „liniei” s-ar situa popoarele (națiunile) catolice și protestante, germanice și romanice, creatoare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla popoarele ortodoxe, slave, stagnante și tradiționaliste, contemplative, „orientale”, un fel de „istm” de legătură spre Asia.
Această judecată de valoare este, însă, grăbită, superficială, simplistă și, prin urmare, lipsită de temei. De altminteri, românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii și alții nu se încadrează decât foarte vag în această schemă. De exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici.
„Frontiera” pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea nu este o linie, ci o fâșie lată de câteva sute de kilometri, care pornește de la Marea Baltică și ajunge până la Dunărea de Jos și la Marea Adriatică. În această vastă regiune, spiritualitatea occidentală și cea răsăriteană au interferat plenar, de la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții cotidiene a oamenilor de rând.
Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul Mediu, în această regiune, chiar persoane și comunități care și-au asumat concomitent, pentru un timp, o dublă identitate (bizantină și latină, ortodoxă și catolică, creștină și islamică, mozaică și creștină etc.), spre a se putea manifesta în societate, spre a se afirma, a supraviețui sau a se adecva exigențelor.
Românii, prin origine, limbă, forma de creștinare și aspirații sunt occidentali („noi de la Râm ne tragem”), pe când prin forma de organizare bizantină a credinței, prin ritul bisericesc, prin limba de cult, de cultură și de cancelarie din Evul Mediu (slavona) și prin alfabetul chirilic folosit până în secolul al XIX-lea, sunt răsăriteni. În personalitatea românilor se reunesc, în consecință, cele două jumătăți ale continentului. Românii sunt un popor de frontieră, dar o frontieră din centrul geografic al Europei și ei, prin destinul lor, au transformat „frontiera” în spațiu activ de schimburi culturale, în scenă de dialog și chiar în punte de legătură statornică. Nu putem ignora conflictele, dar mult mai lungi și mai ample au fost epocile de viețuire pașnică și chiar de conviețuire, în numele umanismului ilustrat drept curent cultural-ideologic de Renaștere, dar, mai ales, în numele omeniei. De aceea, la Centenarul României întregite, ar trebui să nu mai rătăcim în tribulații vagi despre „nimicnicia” noastră și nici să ne golim istoria de conținut, dintr-un motiv foarte simplu: deși avem un stat unitar modern abia de un secol, existăm ca popor romanic deplin constituit de mai bine de un mileniu; în loc să ne autoflagelăm și să ne desconsiderăm singuri, s-ar cuveni să ne tratăm pe sine realist, logic și credibil, pentru cei care vor să ne cunoască. Și sunt destui care ne admiră și care vor să ne cunoască mai bine.

Fotografie de Samoilă Mârza