Cronica civilizației
Viața scriitorului este mai mult decât o biografie, ba chiar trece de marginile biografiei fiindcă viața omului mare este chiar oglinda unei lumi. Într-un anume sens, viața scriitorului este cadrul în care se pot desluși înțelesurile lumii, devenind astfel și memorie și profeție, cadru de memorare și de proorocie. Monografiile operei și chiar ale epocilor ori ale popoarelor sunt imposibile fără de monografia vieții marilor personalități, a scriitorilor, a poeților, în primul rând. Marii istorici literari au scris și monografii ale vieții marilor creatori. George Călinescu a scris Viața lui Eminescu fiindcă era convins, prin intuiția sa de geniu, că viața marelui poet este cheia de acces la înțelegerea epocii, a epocii, nu a operei, fiindcă opera este mai puternică și mai presus decât epoca. Și relația cognitivă este cam aceasta: viața scriitorului este oglinda epocii sale, încât epoca nu poate fi cunoscută în profunzime decât dacă îi cercetăm în biografia scriitorului sensurile altfel acoperite de zgura zilei. În viața marelui scriitor este epoca în expresia ei trăită, esențializată, aprofundată, căci altfel n-ar fi fost cu putință opera. În acest sens spunem că orice biografie literară este, de fapt, o monografie interioară a epocii și uneori a mai multor epoci, ba chiar tezaurizarea a ceea ce trece prin epoci fără a se stinge cu ele, a perenităților. Avem marea șansă că monografia unuia dintre cei mai mari prozatori ai noștri, Dinu Săraru, a fost scrisă prin contribuția inspirată a scriitorului însuși, sub forma unui exercițiu al memoriei epocii, în tradiția marilor dialoguri, al căror prototip este celebrul Divan al înțeleptului cu lumea (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea) al lui Dimitrie Cantemir. Dialogurile scriitorului cu distinsul jurnalist, el însuși o conștiință vie a epocii, Vartan Arachelian, ni se descoperă drept o superbă monografie care folosește tehnica biografiei pentru a recompune tabloul epocii, devenind astfel monografie de epocă. Procedeul acesta a fost intuit de marele sociolog român, Dimitrie Gusti, atunci când a scris Autosociologia unei vieți, și care devenea, astfel, monografia interioară nu doar a României epocii sale, ci a unui întreg mediu central european, care era cadrul coborârii nordului spre sud, un adevărat câmp stilistic în cuprinsul căruia s-a plămădit stilul 1900, cu una dintre ipostazele sale, secession-ul vienez, cu narodnicismul rusesc și poporanismul unui Stere, dar și cu Sămănătorismul lui Iorga și, culminativ, cu această extraordinară Școală de sociologie europeană, care a fost Școala sociologică a lui D. Gusti. Nu este o simplă întâmplare că la capătul acelei epoci scriitorul Dinu Săraru a repetat scenariul gustian, inaugurând prima Universitate țărănească din România și, probabil, prima din Europa, stabilindu-i sediul la Slătioara, într-un sat. Gestul acesta este mai mult decât expresia unui moment biografic, este un episod crucial din cuprinsul unei extraordinare narațiuni central-europene și deopotrivă argument al unei tainice reveniri a acelui miraculos câmp stilistic, precum am precizat. Acea extraordinară sinestezie stilistică europeană începe cu Belle Epoque (1871-1914), datorată forței de renaștere spirituală a Franței (de după înfrângerea în tragicul război franco-prusac), continuă cu Secession-ul vienez (fondat în 1897), cu Art Nouveau (1890-1910) și cu celelalte episoade tocmai menționate (narodnicismul, poporanismul, sămănătorismul, sociologia monografică rurală etc.), transgresează acel intermezzo tragic-absurd al comunismului spre a inaugura o nouă epocă florală cu marile creații de proză și poezie din spațiul răsăritean. Această extraordinară renaștere spirituală în plină eră comunistă, datorată la noi miraculoasei generații Labiș, cu marii ei scriitori și poeți, Dinu Săraru, D.R. Popescu, poetul creștin Ioan Alexandru, Paul Anghel (creatorul romanului geopolitic în tradiția cunoscutei tetralogii tolstoiene), Marin Preda, Ion Lăncrănjan, Eugen Barbu, acompaniați de conștiința unor mari critici și istorici literari, în frunte cu fondatorul acelei noi direcții, încă nereceptată, aceea a unei istorii enciclopedice a literaturii, Eugen Simion, și lista continuă în memoria fiecăruia dintre noi, toate aceste nume ilustre se constituie într-un superb argument pentru legea triumfului spiritual perpetuu. Cine va face monografia operei și vieții lui Dinu Săraru va descoperi această geografie profundă (subîntinsă de raza expansionară a menționatului câmp stilistic), în arealul căreia se regăsesc nume ilustre, o întreagă literatură rusă, aceea a siberiacilor, cu Rasputin în frunte, ba chiar exprimări de înaltă teorie sociologică precum este acea tulburătoare teorie a sociologului Francez, Henri Mendras, La fin des paysans, Sfârșitul țărănimii (titlul din traducerea românească) etc. Toate aceste mari creații alcătuiesc un câmp stilistic al cărui epitom este, indubitabil, marea trilogie țărănească a lui Dinu Săraru, Niște țărani. Cel ce va dori să înțeleagă istoria spirituală a Europei va avea la dispoziție aceste mari opere ca tot atâtea documente noologice în care se fixează și se descifrează înțelesurile unei deveniri seculare, a unei epoci cruciale pentru înțelegerea în profunzime a Europei postmoderne. Există în biografia maestrului Dinu Săraru un episod cu valoare hermeneutică pentru înțelegerea puterii spiritului în momentele decăzute din istoria unui popor, ba chiar a unei civilizații. Acel episod este el însuși nucleul unei narațiuni definitorii pentru memoria socială a epocii și deopotrivă pentru puterea spiritului de a transfigura o stare de groaznică degenerare într-un impredictibil triumf al luminii. Este episodul numirii sale ca director la Teatrul Mic, care a fost, mai apoi lumina și gloria unei perioade. Fără de opera de direcție a marelui prozator și critic de teatru, acea „scenă” emblematică pentru o întreagă perioadă ar fi rămas în narațiunea epocii așa cum i se descoperise scriitorului când a intrat pe ușa clădirii din Sărindar: un cadru cu șobolani, gândaci, cu actori înfrânți de viața mizeră, cu mirosuri fetide de alcool și murdărie, cu o biată canapea jerpelită, cu pereți sumbri, acostați de igrasie, cu birocrația birourilor superfetând peste o mică lume istovită. Ce putea să facă cineva fără bani, fără motivații pentru lucrurile înălțătoare, ceea ce era mai teribil decât lipsa de bani?! Și, într-una din zile, după ce scriitorul împrospătase înfățișarea obsoletei clădiri grație harismei sale de extraordinar organizator, în descendența spirituală a gospodarilor lumii strămilenare din care ieșise lumea țărănească, în acea zi se prezintă la proaspătul director un tânăr, „un regizoraș, un băiat foarte cultivat, dar învins de soartă, fără forța de a răzbate, foarte învățat, foarte bun pedagog, și a venit la mine să-mi propună un spectacol de poezie, cu un scenariu de poezie universală, de la Psalmii lui David până la Arghezi… Și am îmbrățișat ideea și mi-am zis: Doamne, cred că aș putea face ceva cu ei! Era o noutate, era atunci un moment… Era momentul când era Bob Dylan, când era cântăreața aia celebră… Joan Baez… Și la Moscova începuseră rușii și deci era un moment bun pentru poezie în lume…” Ce lucru extraordinar și de necrezut dacă n-am avea dovada că a existat aievea, precum știm și precum va mărturisi conștiința onestă a epocii, să pariezi pe puterea poeziei de a schimba starea căzută a unei lumii, delăsarea gândului ocolit și a sensibilității scufundate într-o singurătate fiziologică degenerativă. Mai multe aspecte de geografie profundă ne sunt tâlcuite în acel episod, care ne demonstrează și cât de semnificativă este pentru monografia unei epoci biografia scriitorului, a creatorului în genere. Mai întâi deslușim că singura, unica forță care poate scoate lumea din degenerare, poate transfigura întunericul în lumină și fetidul în aburi de primăvară și bună mireasmă este forța spiritului, forța poeziei. Era un moment bun pentru poezie în lume, ne spune marele scriitor. Din America și până la Vladivostok intervenise o forță care a avut puterea să schimbe sufletește lumea, să-i schimbe fața, în ciuda apăsătoarelor regimuri politice cu atmosfera lor sufocantă, și acea forță era poezia. Exponentul acelui curent regenerator a fost la ceasul de atunci și de acolo, Dinu Săraru. Nu economia, nu armamentele sofisticate, nu tehnologia, nu elita puterii, de care a vorbit așa de inspirat Wright Mills, nu bogații cu avuțiile lor înfricoșătoare, fiindcă erau sterile, nici una dintre forțele materiei n-a avut puterea să schimbe fața și direcția lumii. Forța care a transformat direcția lumii, mutând-o din mediul degenerării în orizontul ascensiunii a fost poezia. Cel ce devenea rezonatorul acelei forțe și extraordinarul ei strateg a fost atunci și-n acel loc minunatul Dinu Săraru. Intuiția sa a fost a unui mare strateg al războaielor spiritului cu acea încrâncenată armada nimicirii, mereu în ofensivă și permanent învinsă. Episodul acela din mica clădire cu ieșire spre Sărindar adeverește supremația câmpurilor stilistice în devenirea lumii. Din clipa aceea, din momentul în care poezia intervine transfigurator pe scena unei lumi în tragică descompunere, începea drumul ei spre lumină, într-acel locaș cu ieșire spre Sărindar. Acel moment din biografia marelui scriitor Dinu Săraru devine pericopa unei extraordinare narațiuni fără de care lumea noastră de azi ar fi și mai fără de suflet și de putere decât este din pricina altor vremuri degenerate și a altor stihii care amenință nu doar ograda lumii, ci și sufletul ei. Monografia epocii cu nucleul ei, biografia scriitorului, este, iată, un imperativ deopotrivă moral și epistemologic. Abia când va fi desăvârșită această monografie vom înțelege pe deplin cât datorează România profundă și lumea noastră acestui mare scriitor, Dinu Săraru. La mulți ani, Maestre, și iartă rătăcirile noastre! Evanghelia ne spune că fiul rătăcitor se întoarce. De va fi să fie, cu siguranță Domnia Voastră veți sta cu chip luminos și brațe deschise spre cel întors din țara păcatului și a nerecunoștinței. Căci „bucurie este înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăiește”(Luca XV, 10). Și nici nu se poate altfel fiindcă în opera Domniei Voastre, minunile de aristocrați ai pământului, țăranii, depozitarii dreptului celui viu de la facerea lumii, așa ne așteaptă pe noi, pe toți rătăciții planetei.
Artus Wolffort, Sfântul Ieronim, sec. XVII
Comentarii recente