Una dintre cele mai proeminente personalități ale Bisericii vâlcene a fost Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, părinte și păstor pentru poporul binecredincios de pe aceste ținuturi, vreme de aproape trei ani (1705-1708).

Profilul duhovnicesc al smeritului ierarh se conturează prin grija sa deosebită pe care a arătat-o față de turma încredințată spre păstorire, întrucât nu a fost doar un slujitor al lui Dumnezeu, ci și un slujitor al oamenilor, cărora s-a dedicat cu iubire și responsabilitate, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Ia aminte la tine însuți și la învățătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, și pe tine te vei mântui și pe cei care te ascultă” (Romani IV, 16).

Chipul arhiereului blând și erudit, rugător și harnic, se identifică iconic cu vocația mărturisitoare a Sfântului Antim Ivireanul. Acesta a știut să transpună în activitatea sa pastorală îndemnul Mântuitorului Hristos care zice: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei V, 16). Lumina credinței ortodoxe, pe care ierarhul de origine georgiană a întărit-o printre credincioșii români, a fost dublată de lumina cunoștinței și a învățăturii.

Sfântul Antim Ivireanul, ca episcop al Râmnicului, a fost cel care a ridicat cultura râmniceană la o înflorire pe care nu o mai cunoscuse până atunci, prin aducerea tipografiei la Râmnic, tipărind astfel Cuvântul lui Dumnezeu nu doar în inimile oamenilor, ci și în paginile cărților. În timpul celor aproape trei ani de păstorire la Râmnic, Sfântul Antim a inițiat și coordonat tipărirea a nu mai puțin de nouă cărți, făcând din cetatea arhieriei sale, Capitala cărții tipărite. Cea mai importantă tipăritură ieșită la Râmnic, în vremea sa, a fost Tomul bucuriei, cu aproape 800 de pagini, cuprinzând cinci lucrări polemice îndreptate împotriva apusenilor.

Despre misiunea asumată chenotic de arhiereul Antim, vorbește lămurit ucenicul său, ipodiaconul Mihail Iștvanovici, în Prefața așezată în fruntea Molitfelnicului pe care l-a tipărit la Râmnic, în anul 1706: „Aici în țara noastră nu ca acel egiptenesc Faraon, ci cel blând asemenea lui David, prea luminatul, zic, și înălțatul nostru stăpân și domn Constantin Brâncoveanu Voievod, aflându-te și văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu, și cercetându-ți ascuțita minte, te-au aflat vrednic și iscusit nu întru dezlegări de visuri […], ci întru vederoasă și apucătoare de mână lucruri, carele văzându-le și cu mintea pricepându-le minunatul acesta domn, au zis: au doară vom afla om ca acesta?1.

Cu fiecare ocazie, Sfântul Antim Ivireanul s-a străduit să demonstreze și să promoveze legătura intrinsecă dintre cult și cultură, dintre Cuvânt și cuvinte, înțelegând Biserica drept „școală a mântuirii”. Predicile sale, rostite în limba vechilor cazanii, sunt adevărate tratate duhovnicești, care îl surprind pe om în reala lui condiție și îl fac să-și dorească moștenirea cea veșnică și netrecătoare a Împărăției Cerurilor.

Sf. Ier. Antim Ivireanul, mozaic la Mănăstirea Antim, fotografie de Ștefan Jurcă. Sursa: Wikipedia

„Și m-au trimis la dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru buna sănătatea și spăseniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case purtători de grijă la céle ce ar fi spre folosul mântuinții și să vă fiiu de mângâiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștiia, ca Ieremiia norodului lui Dumnezeu și ca Iosif, al unsprăzécilea fecior al patriarhului Iacov egipténilor; și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vrémia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr’de léne, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spăseniia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu, pre calea cea dreaptă. Și dumneavoastră încă aveți datorie, céle ce veți cunoaște că vă învăț, făr’de fățărie și făr’de vicleșug, vă îndemn să le priimiți și să le faceți, pentru folosul cel sufletesc al dumneavoastră și să vă supuneți ascultării; că acea ascultare ce „o faceți mie, o faceți lui Hristos”2.

Evlavia deosebită pe care Sfântul Antim Ivireanul o avea față de Maica Domnului se datora poate dorului de chipul mamei sale, de care acesta a fost despărțit de mic, fiind robit de turci și dus la Constantinopol. Ca pictor și miniaturist, talentatul ierarh își punea toată încrederea în asistența rugătoare a Sfintei Fecioare Maria. De altfel, frumusețea cuvintelor prin care el o descrie pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost remarcată și de criticii literari de mai târziu, precum George Călinescu, care spune: „Antim are suavitate, exaltare lirică și face Fecioarei un elogiu franciscan desfășurat într-o cadență fastuoasă, ca o coadă de păun”3.

Intelectual poliglot și fin cunoscător al spiritualității creștine răsăritene, ierarhul georgian a înțeles deplin importanța limbii ca mijloc de comuniune și comunicare cu Dumnezeu și cu oamenii. De aceea, meritul deosebit ce-i revine Sfântului Antim Ivireanul, este acela de a consolida utilizarea limbii române în cultul Bisericii Ortodoxe, cărțile de slujbă tipărite de el devenind făclii de mângâiere pentru inimile preoților și credincioșilor din acea vreme: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni, XIV, 19).

Sf. Ier. Antim Ivireanul, icoană. Sursa: Doxologia.ro

Deși era mai preocupat mai ales de zidirea Bisericii din sufletul oamenilor, totuși, Sfântul Antim nu a desconsiderat nici bisericile ca lăcașuri de cult, pridvoare pământești ale Împărăției lui Dumnezeu. Ca episcop al Râmnicului, Sfântul Antim Ivireanul s-a îngrijit de restaurarea multor biserici și mănăstiri din această eparhie, precum Surpatele, Fedeleșoiu, Cozia și Govora, dintre care trei, îi păstrează iconografic, și astăzi, sfințita sa prezență.

Moartea sa mucenicească este dovada supremă a credinței sale în Dumnezeu și a refuzului compromisului cu lumea. Acest lucru se poate observa din atitudinea demnă pe care Sfântul Antim a avut-o în fața puterii otomane care impunea schimbarea domniilor otomane cu cele fanariote în Țările Române. Asemeni unui Apostol, ierarhul ivirean a mărturisit cu propria viață că nu se teme de cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul, (cf. Matei X, 28), trecând pentru veșnicie în rândul sfințiților mucenici. „Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani VIII, 38-39).

Deși n-a fost român de neam, prin harul cuvintelor și vieții lui, Mitropolitul Antim a fost iubit și prețuit de poporul nostru care a văzut în el un adevărat „om al lui Dumnezeu”.

NOTE:

1 Evhologhion adecă Molitvenic, vol. I și II, Râmnic, 1706, f. 3.

2 Sfântul Antim Ivireanul, „Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit”, în Didahii, Ediție îngrijită de Arhimandrit Mihail Stanciu și Profesor Dr. Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2010, p. 55.

3 George Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 19.