Cu mai bine de un deceniu și jumătate în urmă, în „Cuvântul înainte” la prima ediție, din 2001, a volumului III din tratatul academic de Istoria românilor, dedicat genezelor românești, menționam cele două elemente definitorii ale „romanicilor Orientului”, latinitatea și statalitatea1. Era chiar anul în care rosteam, în Aula Academiei, discursul meu de recepție, intitulat „Despre prima modernitate a românilor”2, unde încercam să schițez un profil etnopsihologic al conaționalilor în trecere de la medievalitate la modernitate scriind despre „mentalitatea tranzacțională…, ca o nou ivită particularizare românească a primei modernități”3.
Arătam tot acolo că această „mentalitate tranzacțională vine… din particularitatea esențială că, imperială a Rusiei – numai aici, la Dunărea de Jos, s-a păstrat neîntrerupt un stat organizat, cu conducători proprii, cu principi autonomi, începând cu secolul al XVI-lea la București, Iași și Alba Iulia”4.
Înainte de toate însă, această statalitate, această păstrare a unor instituții statale fundamentale – domnie și Biserică, în primul rând – s-a făcut și în vremea unei relative independențe, cea a secolelor XIV și XV pe care nu o alterau vasalitățile medievale curente în cea mai mare parte a Europei, și în epoca autonomiei cu suzeranitatea Porții pe care o introdusese Turcocrația în secolele XVI și XVII, și în epoca unei dependențe totale din secolul al XVIII-lea. Sau, pentru a exprima această progresivă evoluție – ce a putut fi pe alocuri și o involuție – să recurg, ca de atâtea ori, în cazul trecutului românesc, la cuvintele istoricului național, scriind tocmai despre aceste perioade: „Cea dintâiu e a neatârnării de fapt, cea de-a doua a unei supuneri cinstite și cruțătoare față de Turci, cea de-a treia se deslușește prin ascultarea desăvârșită față de acești stăpâni. Anii 1550 și 1720 ar fi punctele de despărțire. Iar după 1859 începe, firește, epoca a patra, de neatârnare nouă, în care trăim”5.
Un element definitoriu al acestei statalități este existența medievală și premodernă a dinastiilor românești, iar una dintre formele predilecte de proclamare – eclatantă chiar – a acestora sunt ctitoriile princiare concepute ca necropole, ca mausolee de familie. Lăcașuri metropolitane ortodoxe, dar mai ales lăcașuri monastice, acestea au o istorie plină de interes atât în Țara Românească, cât și în Moldova, din vremea „întemeierilor de țară” până în cea a fanarioților, iar atitudinea față de înaintașii plecați la Domnul, a căror memorie era păstrată liturgic de obștile monahale, era și la noi cea din întreaga Europă. Voi folosi aici observațiile eminentului medievist care a fost Georges Duby în legătură cu ceea ce se petrecea în Occidentul catolic odată cu secolul al XI-lea: „Acum cavalerii le cereau preoților să intervină spre a sfinți cadavrul. În ceremoniile funerare s-au introdus, în epoca aceasta, gesturile de proslăvire și formulele de mântuire, prin care preotul își afirma puterea de a ierta el însuși greșelile. Pentru mort, până în momentul învierii sale, nici un alt loc nu părea a fi mai propice iertării păcatelor decât apropierea raclelor sfinților, vecinătatea cu călugării a căror rugăciune se înălța la cer, cât era ziua de lungă, spre Domnul Judecător. Marii principi obțineau permisiunea de a fi înhumați chiar în incinta bisericilor monastice”6.
Cazul cel mai limpede în acest sens este cel al necropolei regale franceze de la mănăstirea Saint Denis, devenit loc de înmormântare a suveranilor din vremea merovingiană a unor Dagobert, Carol Martel și Pepin cel Scurt, din aceea carolingiană a unui Carol cel Pleșuv, din aceea capețiană inaugurată de Hugues Capet7, târziu, în secolul al XIII-lea, Ludovic cel Sfânt punând să fie sculptate imaginile regilor defuncți ai Franței8 (cam, așa cum va proceda, două sute de ani mai târziu, în Moldova, Ștefan cel Mare care așeza la Rădăuți lespezi funerare ale înaintașilor săi).
Cercetările recente asupra biografiilor domnești între care cea mai solidă rămâne, fără doar și poate, cea a lui Constantin Rezachievici9, urmărind succesiunea electivă la tron în cadrul celor două dinastii fondatoare, cea a lui Basarab I și cea a lui Bogdan I – respectiv a Basarabilor și a Bogdăneștilor –, în răstimpul cuprins între mijlocul secolului al XIV-lea și prima parte a secolului al XVII-lea, cu respectarea criteriului esențial al «osului domnesc», sau, uneori, doar a «sângelui domnesc»10, ne arată că principii care erau fii legitimi sau ilegitimi, deopotrivă11 aveau sentimentul limpede al apartenenței la o dinastie sau – precum în cazul muntenesc – la o ramură dinastică (de felul Dăneștilor scoborâtori din Dan I și al Drăculeștilor urmași ai lui Mircea I prin Vlad Dracul, prelungiți prin Mihneștii de dincolo de 1600).
Fie că au fost aleși de boieri și investiți de Poartă precum cei din veacul al XV-lea, fie că au fost numiți direct de Stambul începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea – momentul 1550 fiind crucial aici, așa cum am încercat să o arăt cu ani buni în urmă12 pe urmă, mereu obligatorie aproape, a lui Nicolae Iorga13 –, fie că au aparținut familiilor boierești ajunse la tron și pregătite a crea noi dinastii după 1600, fie, în sfârșit, că au fost asimilați, în secolul al XVIII-lea pașalelor cu două tuiuri14, sentimentul dinastic a fost o realitate istorică în mentalul aulic românesc, ținând de conștiința statalității, de la „întemeietorii de țară” la Mavrocordații și Ghiculeștii veacului fanariot.

Continuare în numărul viitor

NOTE:
1 Istoria Românilor, III, București, 2001, p. X; Ibidem, ed. a II-a, București, 2010, p. IX.
2 În Discursuri de recepție, Academia Română, IX, București, 2006, pp. 185 – 206.
3 Ibidem, p. 201.
4 Ibidem, p. 204.
5 N. Iorga, „Doamne române”, în Istoria românilor în chipuri și icoane, Craiova, 1921, p. 33.
6 Georges Duby, Artă și societate, 980 – 1420, I, Ed. Meridiane, București, 1987, p. 123.
7 Ibidem, p. 176.
8 Idem, II, Ed. Meridiane, București, 1987, p. 131.
9 Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor din Țara Româ8Bogdan al II-lea și Mihai Viteazul, fiu nelegitim și postum al lui Pătrașcu cel Bun.
12 Civilizația românilor între medieval și modern. Orizontul imaginii (1550 – 1800), I, Ed. Meridiane, București, 1987, p. 18, p. 21.
13 vezi nota 5.
14 C. Rezachevici, op. cit., p. 35.