Your content goes here. Edit or remove this text inline or in the module Content settings. You can also style every aspect of this content in the module Design settings and even applÎntâi Decembrie este Ziua Națională a României. Este sărbătoarea românilor de pretutindeni: din Nordul Mării Negre până în Pannonia și din Carpați până în Pelopones. Acestea sunt coordonatele Mare­lui Imperiu Daco-Roman – idealul Celei mai Mari Uniri a românilor, pe care l-a visat Mitropolitul An­drei Șaguna în preajma Revoluției de la 1848. După datele pe care le avem despre românii din acele tim­puri, înfăptuirea Imperiului n-ar fi fost imposibilă. Condițiile au fost însă potrivnice și, fără intervenția înțeleaptă a Mitropolitului Șaguna, era să dispară cu totul populația românească din Transilvania, iar cei rămași, să-și piardă limba și credința. Cât de mulți au fost românii de pe aceste teritorii ne putem da seama și astăzi, căci, în ciuda exterminării lor, a deportărilor, a emigrărilor și a deznaționalizărilor, au mai rămas în afara României numeroase localități cu populație majoritar românească.
Să fi fost însă vremurile mereu potrivnice, de la înfrângerea Daciei de către romani și până în zilele noastre? Dar chiar înainte de aceasta, Herodot, referindu-se la traco-geți, îi consideră cei mai numeroși după inzi, căci tracii populau pe atunci și Asia Mică, și ar fi putut să fie și foarte puternici, dar nu erau uniți. Având în vedere însă căderea Imperiului Roman, și de Apus, și de Răsărit, și, mai târziu, apariția altor imperii, tot mai puternice și tot mai rele, unele chiar pe teritoriile traco-geților de odinioară, s-ar părea că vremurile au fost într-adevăr potrivnice și a început să se vorbească adesea nu despre lipsa dorinței de unire a românilor, ci de „miracolul” supraviețuirii lor, chiar și prin Munții Pindului, în care grecii mergeau la „vânătoare de valahi”.
Cum de s-a ajuns totuși la Unirea din 1918, de la care sărbătorim astăzi 95 de ani? Au prins românii, în sfârșit, momentul prielnic? Da, ni se spune adesea, s-au adunat la Alba Iulia, pe Întâi Decembrie, și au hotărât unirea provinciilor românești din Imperiul Austro-Ungar cu Regatul României. Dar toți românii au fost de acord cu Unirea, nu doar cei de la Alba Iulia, numai că, după ultimele statistici, aproape 1.500.000 de români, dintre care peste 600.000 de militari, n-au mai putut să-și exprime acordul, căci ei și-au dat viața pentru Marea Unire.
A fost acesta un moment prielnic pentru ro­mâni? Evident că nu. Dovada o constituie și poziția înțeleaptă de neutralitate, adoptată de Ion I.C. Brătianu și oficializată la Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914, față de situația în care se găsea România după declanșarea războiului de către Austro-Ungaria împotriva Serbiei. Se profila un război al marilor puteri: Germania, Austro-Ungaria, Italia, Turcia, pe de o parte, și Antanta: Marea Britanie, Franța, Rusia și apoi Statele Unite, pe de alta. Micile state nici nu mai contau. Cu toate acestea, ele erau atrase de unele sau de celelalte cu tot felul de promisiuni. În cazul României, vecină cu două pu­teri beligerante, Austro-Ungaria la Nord-Vest și Rusia la Răsărit, plus Turcia, aliată cu Bulgaria la Sud, în ciuda oricărei oferte, avea soarta pecetluită. Numai că soarta popoarelor, ca și soarta persoanelor, nu poate fi hotărâtă de nicio putere terestră. Cel puțin aceasta a fost dreapta credință a românilor, care ar putea să explice și „miracolul” supraviețuirii lor.
Este curios cum fiecare dintre etapele care au pregătit Marea Unire pot fi caracterizate prin sintag­mele rostite de către unii sau alții dintre conducătorii de atunci ai României. După prima, „Neutralitate cu orice preț”, a urmat a doua: „Neutralitate, dar până când”. Au fost luate în considerație promisiunile ce­lor două tabere, cea acceptabilă fiind promisiunea Antantei de recunoaștere a drepturilor asupra terito­riilor locuite de românii din Austro-Ungaria. Noului rege al României, Ferdinand I, Nicolae Filipescu, din Liga pentru Unitatea Politică a Tuturor Românilor, i-ar fi urat: „Să te încoronezi la Alba Iulia sau să mori pe câmpia de la Turda!”. Oricum, la 17 august 1916 a fost semnată Convenția Politică și Militară cu An­tanta, iar în Articolul 4 erau fixate viitoarele granițe ale României reîntregite: la Apus pe Tisa, la Sud pe Dunăre și la Răsărit pe Prut. Ion I.C. Brătianu se în­doia de respectarea acestei promisiuni de către pute­rile semnatare. Oricum, la 28 august 1916, armata română a pus în practică îndemnul: „Treceți batalioa­ne române Carpații!”.
Hotărârea fusese luată: „Acum ori niciodată!”. Dar România era înconjurată realmente de forțe pu­ternice adverse, la Sud, germanii, turcii și bulgarii, la Nord, trupele germane și austro-ungare, iar la Răsărit, trupele rusești care erau, mai degrabă, ostile României și așteptau pasive sfârșitul acesteia.
Ce fel de război putea să fie acesta? Și ce fel de alianțe putea să aibă România cu Franța, Anglia și Statele Unite, care erau la celălalt capăt al lumii? Sau cu Rusia, care îi răpise Basarabia în 1812?
Și ce fel de război putea să poarte România, cu armata adunată în grabă, cu soldați neinstruiți și do­tare tehnică net inferioară, fără ofițeri cu experiență militară și fără aprovizionare corespunzătoare?
Ce-i drept, entuziasmul era mare, iar înainta­rea până în preajma Sibiului s-a făcut ușor, cu intra­rea triumfală în toate orașele și sprijinul populației românești. După care a început retragerea din Nord și înfrângerile succesive din Sud până la pierderea Dobrogei sub privirea îngăduitoare a trupelor rusești.
Trebuie să menționăm totuși faptul că trupele ad­verse, mai ales cele germane, aveau în dotare tunuri și mitraliere grele, un fel de tanchete și chiar avioane, și temutele grenade, dar, în ciuda „puterii de foc”, erau împrejurări în care, spre deosebire de zilele noastre, când nici nu mai apuci să-ți vezi adversarul, nu mai putea fi utilizată dotarea tehnică, ci conta mai mult entuziasmul tineresc al luptătorilor sau motivația acestora, pe care trupele străine de pe teritoriul româ­nesc nu puteau s-o aibă. Dacă românii, înaintând sau retrăgându-se, își apărau teritoriul, străinii își apărau doar viața. Așa se face că, în ciuda înaintării lor și a retragerii românilor, victoriile erau de cele mai multe ori ale noastre. Ceea ce trebuie să spunem că a dus și din partea conducerii militare străine, și din partea trupelor acestora, la măsuri extrem de dure și la prac­tici care încălcau flagrant regulile de comportament militar civilizat.
Pe unele dintre acestea le cunoaștem foarte bine și n-ar trebui să le uităm niciodată. Să începem cu „masacrul din gara Bartolomeu”. Este vorba de apărarea Brașovului de către o parte din ostașii Regi­mentului 45 (Vlașca). Se primise ordin de retragere, după ce intrarea în oraș fusese apărată timp de două zile împotriva trupelor germane de către căpitanul Cristescu Sava, până când ostașii români au rămas fără muniție, adăpostiți de terasamentul căii ferate. Pe timpul nopții, în spatele lor, au fost instalate două mi­traliere în flancurile terasamentelor și militari germani și austro-ungari cu grenade și armele pregătite. Fără somație, au fost uciși toți ostașii români; care scăpau de mitraliere erau loviți cu grenade sau împușcați. Aceasta era evident o răzbunare care putea fi evitată.
Un ofițer inamic a făcut câteva fotografii, care s-au păstrat, cu soldații căzuți. Interesant este faptul că pe drumul paralel cu terasamentul se făcuse un fel de promenadă, pe care se plimbau doamne cu pălării de epocă, câteva fetițe și mulți civili. Un ofițer, în prim-plan, trece râzând pe lângă cadavre, cu mâinile în buzunarele mantalei.
În anul 1920, la Bartolomeu era ridicat un mo­nument la capătul unui cimitir având 18 morminte comune cu osemintele a 455 de ostași eroi, prin­tre care și căpitanul Cristescu Sava, 3 căpitani și 3 locotenenți necunoscuți. Pe troița de la capătul șirului de morminte erau scrise cuvintele Reginei Maria: „Nu trebuie să-i plângem pe eroi, ci să-i lăudăm în cântece…”. Cimitirul a fost desființat de comuniști în 1972. Astăzi se vede numai monumentul, pe care a rămas stingher un vultur cu aripile ușor desfăcute.
Bătălia de la Podul Jiului (27 octombrie 1916) a rămas în amintirea locuitorilor din Târgu Jiu datorită jertfelor sale și a ecoului pe care l-a avut. Rămas fără apărare, din cauza unor manevre ale trupelor românești, Podul Jiului a fost apărat eroic, cu multe jertfe, de către o companie de miliție, ajutată de către civili tineri și bătrâni, cercetași și sergenți de stradă, care au reușit să determine retragerea unui batalion austriac. S-a remarcat, cu această ocazie, și infirmiera Ecaterina Teodoroiu, numită mai târziu „Eroina de la Jiu”. Dar luptele au continuat până în 29 octombrie 1916, în jurul orașului Târgu Jiu, trupele germane și austro-ungare fiind oprite, și n-ar fi reușit să treacă de armata română, dacă nu s-ar fi primit ordinul de retragere. Numărul ostașilor căzuți la datorie a fost însă imens (peste 3.000), printre ei numărându-se și generalul Ion Dragalina.
Impresionat de jertfele de sânge din aceste bătălii, sculptorul Constantin Brâncuși a realizat mo­numentele de la Târgu Jiu într-o viziune, după interpretarea filosofului C. Noica, biblică, prin simbolizarea celor 5 cărți ale lui Moise, care nu înseamnă altceva decât ajutorul Bunului Dumnezeu oferit eroilor gorjeni și românilor în Primul Război Mondial.
A fost, într-adevăr, un război cu totul deosebit. Și am putea spune, fără să greșim prea mult, că acesta a fost Războiul Nostru, cu toate că nu ne-a fost cu nimic prielnic și ne-a dus, mai ales după căderea capi­talei, la un pas de a fi șterși din cartea de istorie.
S-au spus multe despre motivele care ne-au condus spre dezastrul aproape sigur, multe retrageri necugetate, prea multă atenție acordată capitalei, jert­firea unor trupe numai pentru asigurarea „grosului” armatei, unele ambiții ale comandanților și multe ordine greșite. Câte ceva din toate acestea s-a spus și despre evenimentul cunoscut sub numele straniu de „Șarja de la Prunaru”, de la care avem ca amin­tire cimitirul cu peste 300 de eroi, din Regimentul 2 Roșiori, căzuți la datorie în 28 noiembrie 1916.
Este vorba despre zona Drăgănești-Vlașca, în care se găseau trupele germane, turce și bulgare, după trecerea Dunării și ocuparea orașului Giurgiu. Intenția acestora era de a opri retragerea trupelor române pen­tru apărarea capitalei, mai precis a Diviziei 18 infan­terie. Pentru „acoperirea” acesteia, generalul român a hotărât atacarea inamicului în zona satului Prunaru cu Brigada 43. Aceasta era însă în pericol de a fi încercuită și distrusă de o manevră a unui batalion german, care a reușit să plaseze, ferit de ceață și întu­neric, zeci de mitraliere nevăzute cu care a atacat brigada românească. Contra lor a fost trimis Regimentul 2 de Roșiori, care s-a năpustit asupra mitralierelor, pierind cu cai cu tot, dar reușind până la urmă cu tru­purile lor să oprească mașinile morții și să împiedice orice deplasare peste mormanele de cadavre. S-au mai auzit oare, în toate războaiele, despre asemenea fapte? Dar câte altele-au mai fost,/ Pe care nimeni nu le știe,/ Căci timpul peste ele-a pus/ Lespedea uitării pe vecie.
Au rămas însă monumentele acelea, ciudate pentru vizitatorii străini, în multe sate și orașe, și chiar mai multe în unele localități, cu „paserile” ace­lea, care, în credințele populare, reprezintă sufletele eroilor, și inscripțiile lor cutremurătoare: „Spuneți generațiilor viitoare că noi am dat jertfa supremă pe câmpul de onoare”.
Dar totuși nu se poate spune că în fiecare lo­calitate s-au dat lupte. Ceea ce nu înseamnă însă că n-au existat eroi care au căzut la datorie pornind din satele lor spre câmpurile de bătaie de peste munți și văi. Dar unii s-au mai și întors, invalizi sau nu, ca să povestească despre tovarășii lor de arme și despre vitejia lor, și câte mame nu și-au plâns feciorii, și câte neveste, soții, și câte fete, iubiții, și cum i-au îngropat în sicrie goale și le-au sădit pe morminte copacii vieții și ai morții, pentru sute și sute de mii de eroi.
În Comuna Drajna (de Jos, de Sus și Ogretin) sunt mai multe monumente ridicate în cinstea eroilor din Primul Război Mondial, deși la Drajna nu s-a dat nicio bătălie. Ele sunt ridicate în cinstea ostașilor plecați din localitate. Despre unii dintre ei nu se mai știe pe unde au căzut în lupte, ci numai contingentul sau anul morții și regimentul din care făceau parte. Ceea ce impresionează însă este numărul acestora: din Drajna de Jos, 146; din Drajna de Sus, 106; din Ogretin, 117, în total 369 dintr-o singură comună. Apar și nume de familie care se repetă chiar de patru și cinci ori. Au fost deci familii din care au pierit toți tinerii.
În afara monumentelor din fiecare sat, locuitorii din comuna Drajna au înălțat pe dealul numit Piscul Domnului o cruce, asemănătoare celei de pe Caraiman, de 25 de metri, care domină Valea Teleajenului, în amintirea celor aproape 400 de eroi.
Nu, n-a fost prielnic Primul Război Mondial pentru noi, dar pentru Unirea noastră a fost, iar sem­nul prin care am învins a fost și va rămâne Crucea.
Tradiția românească spune că nicio ctitorie nu se poate ridica fără o jertfă. Cea mai mare ctitorie românească a fost Unirea din 1918, iar acesteia i s-a adus și cea mai mare jertfă de sânge. Nimic nu este însă mai frumos și mai înălțător decât jertfa pentru țară. Dar cel mai frumos o spune tot Poetul: Dulce et decorum est pro patria mori!y custom CSS to this text in the module Advanced settings.